Z de la Ziceri

carte. mircea duca. A5 (în construcție)

Toţi suntem egali. Ne deosebeşte doar capacitatea de a iubi.

Credinţa ţine de noi, nu de Dumnezeu. Aşa că nu ar trebui să ne rugăm pentru credinţă deoarece, rugându-ne, deja înseamnă că avem credinţă. Credinţa este expresia celei mai mari libertăţi. Fericirea este libertate.

Momentele în care datorită credinţei ne simţim uşori, liniştiţi, satisfăcuţi, mulţumiţi, fericiţi sunt cele mai frumoase momente din viaţă.

Atacul la persoană este mai grav, dur, greu şi reprobabil decât atacul la un anumit stat sau cultură.

Îmi place să cuget asupra lui Dumnezeu; oare Îl ‘bârfesc’ pe nedrept?

  • Eşti conştient de tine însuţi?
  • Da.
  • Atunci, pentru cel de care eşti conştient trebuie să ai o viaţă spirituală…; asta, în caz că ţi-ai pus întrebarea de ce ai avea viaţă spirituală…

Răul lucrează asupra ta sub permisiunea lui Dumnezeu; altfel, fără ispite, nu te-ai mântui în veci. Lasă deoparte învăţătura creştină filozofică, fă din Dumnezeu o experienţă personală, priveşte realitatea, nu tot felul de cugetări subiectivo-sterpe.

Mintea risipită adună-mi-o Doamne! Inima înţelenită curăţeşte-mi-o Doamne!

Dacă vrei să ai parte într-adevăr de comunicare, vorbeşte în permanenţă cu Dumnezeu atunci când stai în linişte sau când lucrezi în linişte; Dacă te afli în situaţia de a vorbi cu cineva, dublează trăncăneala cu comunicarea cu Dumnezeu.

Ipocrizia absolută este ipocrizia către sine, autoipocrizia. Deşi ştii ce trebuie să faci, cum să trăieşti ca să trăieşti bine, ba mai mult, îi înveţi şi pe alţii ce şi cum, totuşi eşti anxios, tremuri de frică existenţială, eşti deseori deznădăjduit parcă fără speranţă. Cu referire la cele de mai sus, se pune întrebarea: ce oferi? ce îţi oferi? Ipocrizie absolută. Până la urmă chiar aşa e: vai de cel ce-şi găseşte stăpân în persoana unuia născut din femeie şi bărbat.

A fi umil şi modest în mod exagerat este de asemenea o formă de proprie înslăvire. Este în definitiv la fel de periculos.

Dacă fac şi spun ceva bine, ajută-mă Doamne. Dacă fac şi spun ceva rău, Doamne nu mă ajuta, dar totuşi să nu te îndepărtezi, rămâi aproape de mine ca să mă fereşti de păcatul propriei înslăviri.

Fără Dumnezeu înnebunim, ne pierdem raţiunile: raţiunea minţii, raţiunea sufletului, raţiunea de a fi.

Viciul este atras de sfinţenie aşa cum păcatul este atras de inima curată. De aici se naşte conflictul. Sperăm doar să fie constructiv întru zidire.

Când te uiţi afară la o biserică vezi un morman ordonat de piatră, cărămidă sau alte materiale de construcţii – nu străluceşte. Dar în interiorul sufletului se transformă într-un imens soare.

Nu sunt un om liber. Sunt subjugat de sentimente, empatie şi entuziasm faţă de frumos. Nu sunt liber, dar am un sens.

Celebritatea lucrează în defavoarea celebrului, deci, să nu ne mai îndoim de necesitatea smereniei.

Fiecare trebuie să-şi rezolve singur problemele pe baza cuvântului lui Dumnezeu, nu să aştepte să i le rezolve El.

Biserica ortodoxă este pe atât de tradiţionalistă pe cât este de democrată; Biserica catolică este aparent pe atât de modernistă pe cât este de totalitară.

Ce bine că pasiunea trece, orice pasiune! Avem totuşi o şansa la normalitate, sănătate mintală şi sufletească.

Sunt eu destul de murdar ca să iubesc o mizerie. Dar Iisus Hristos a iubit mizeriile! Da, dar eu sunt murdar, iar Iisus Hristos este curat!

Frumusețea din tragedie. Acolo unde curgerea sufletului ni se unește cu fluviul de lacrimi și sânge izvorât din Pantocrator. Ce plăcere! Idealul speranței de pâna acum, real!

Asta-i treaba cu literatura…, trebuie să te exprimi, sincer.., altfel e maimuțăreală.

Femeia are o frică existențială cronică, bărbatul doar acută.

E important să înţelegem femeia, nu neapărat să o iubim; asta dacă vrem pace în minte şi suflet.

Acumularea de cunoştinţe teoretice te face intelectual sau doxat, dar pentru a fi şi înţelept trebuie să le ştii aplica. Altfel, doxatul e doar un vraft de hârtii.

E monumental cât de frumos vorbesc despre credinţă în timp ce credinţa mea este fragilă spre surpare.

Și ce să fac? Să mor?! Ca să nu mai fiu nicăieri din moment ce nu pot fi în mai multe locuri în același timp.., își spuse și puse un alt pahar de vin cu apă, capul răsunându-i a parte-a doua din sinfonia patru a lui..

Pasiunea este carne vie pe când sentimentul este suflet.

A trăi în trecut înseamnă a aduce ofensă lui Dumnezeu cel ce este Creatorul viitorului.

Deșertul ne este ascensiune dacă știm să cerem apă; altfel deșertul ne este moarte.

Credinţa este izvorul curajului.

E mai important să fi om decât fericit.

Păcatul meu nu numai că mă distruge pe mine, dar mă face să-i percep pe cei din jur ca fiind murdari, păcătoşi şi răi.

Pe oamenii proşti, needucaţi şi răi îi văd ca nişte stâlpi negri în societate, printre oameni, într-un mod specific schizofreniei, dar de data asta în plină normalitate.

Prin ochii victimei, agresorul este privit de Însuşi Iisus Hristos, nu de către victima-om.

Acceptarea realităţii în orice problemă a vieţii este cea mai mare realizare.

A înţelege ceva nu înseamnă neapărat că şi accepţi acel ceva.

Ignoranţa şi cercetarea acţionează ca un tampon între acceptare şi înţelegere. Depinde de om.

Ideea este o comoară, bună sau plină de monştrii.

Dreptul şi dreptatea nu e totuna.

Dacă ajungem ca normalitatea să fie un ideal, e vai de capul nostru. În ziua de azi, normalitatea pare a fi un ideal.

Nu-mi lua, Doamne, în considerare faptele bune, mai bine iartă-mă, căci a fi iertat este ca și cum ai fi nou-născut, fără de păcat, lumină.

Oricărei forme de nebunie, Dumnezeu îi cunoaște rațiunea.

Dumnezeu este rațional, adept al rațiunii.

Dacă Dumnezeu nu-ți dă cruce de dus pe umeri, înseamnă că nu așteaptă să te mântuiești; astfel viața e un paradis – viața pământească.

Asigură-te că de fiecare dată când faci un lucru rău te cuprinde părerea de rău; asta e o cruce de dus – regretul.

Când nu poți iubi o anumită persoană, fă-o totuși…, în contul lui Dumnezeu.

Mântuirea de unul singur e reversul absolut al imponderabilității – nu poți merge decât în jos atras fiind de un fel de forță gravitațională infinită.

Bătaia inimii e ritmul ce însoțește cântecul suav al îngerilor la ureche.

A accepta și considera existența lui Dumnezeu în viața ta implică nervi tari și multă răbdare.

Răbdarea e cota de nelibertate pe care ți-o afirmi depozitar fiind al unui liber arbitru deplin.

Mi s-a dat puterea de a fi, dar asta nu presupune și puterea de a nu mai fi.

După ce ai greșit devi mai înțelept; destul de înțelept și priceput încât următoarea greșeală să o faci cu ușurință.

Nerugăciunea este antreul rugăciunii.

Sunt obosit în Domnul!

Nici o boală nu este fatală; așa-zisa fatalitate rezidă în plecarea sufletului.

Libertățile pe care ți le rezervi poartă pecetea caracterului tău.

Novicele este lauda sau nelauda maestrului său la momentul judecății.

În caz de boală roagă-te lui Dumnezeu să te ierte pentru că ai permis bolii să te ajungă; pentru situaţia în care te-ai pus tu singur.

A fi obiectiv absolut înseamnă a ieşi din tine; întrebarea corelativă: şi în ce intri? Intri în Pronie.

A fi doar obiectiv este de asemenea o ieşire din tine, dar sub rezerva lipsei priceperii.

Viaţa pe pământ este printre altele un test, testul de rezistenţă la minte.

Creaţia şi arta sunt sinonime, folosite împreună ar fi un pleonasm; Să spunem deci că Pământul, Omul şi Universul sunt toate Arta lui Dumnezeu.

Iubirea în adevăratul sens al cuvântului nu cred că o pot manifesta; pot cel puţin să încerc să-mi fie toţi dragi.

Minimul dăruirii este echivalent cu maximul primirii.

Măsura Raiului din exterior este proporţională cu starea de linişte interioară a omului.

Fie dat un oarecare produs ca rezultat al unei acţiuni. Dacă acest produs are vocaţie la perenitate se numeşte artă.

Gătitul nu este o artă pentru că produsul nu are vocaţia mai sus amintită.

Sunt atât de om încât mă uimesc pe mine însumi.

Nu-s nebun din nebunie, sunt nebun din principii si valori.

Sunt atât de vast încât, prin comparaţie, inima care-mi bate-n piept e insignifiantă.

A nu fi este la fel de normal ca a fi, spuse un ateu.

Nu există oameni proşti, există doar atei.

Întâlnim în viaţă doar acei oameni care ne sunt oglindă pentru a cunoaşte ce avem în interior.

Credinţa lui Dumnezeu în oameni este mai mare decât credinţa oamenilor în Dumnezeu. E şi normal, nu? Dumnezeu a făcut omul, nu omul pe Dumnezeu. E o chestie de puteri. Pentru om e şi o chestie de primire a Duhului Sfânt.

Tristeţea e un păcat.

Nimeni nu este mai “bărbat” decât destinul.

Sunt un indiferent. Nu-s capabil să iubesc, dar nu-s capabil nici să fac rău.

Oamenii sunt florile cu spini din sera lui Dumnezeu.

Rănile sufletului sunt izvoare de înţelepciune.

Toată lumea aceasta strigă cu orice chip: Ajutor! (Arsenie Papacioc)

Singurătatea este direct proporţională cu mărimea casei.

Starea sufletelor noastre aici preînchipuie viitorul. Acesta va fi o prelungire a stării noastre lăuntrice de acum, dar într-o formă schimbată, pe o altă treaptă. (Viaţa mea în Hristos – Sfântul Ioan de Kronstadt)

Voinţa mea este să te iubesc. Tu aştepţi şi aştepţi, dar iubirea nu mai vine. Voiesc să te iubesc, dar voiesc cu patimă şi mândrie. De aici neajungerea.

Sinceritatea unui om te dezarmează, sinceritatea unui om te face să-l iubeşti, sinceritatea unui om te face să mai crezi în adevărata prietenie. (sursă necunoscută)

Dacă aş avea o mare putere de dat aş da-o prezentului să poată reduce la tăcere lătratul fioros al trecutului şi să respingă asediul violent al viitorului.

Trebuie să ne cerem iertare lui Dumnezeu pentru că facem lucrurile permise de El, nu cele voite de El.

După ce închise o carte de Camus, băiatul îi spuse fetei: te voi iubi atunci când inima mea va fi mai puţin nobilă! Dezambiguizare:

O iubire care nu suportă confruntarea cu realitatea nu-i iubire. Dar în acest caz, neputinţa de a iubi este privilegiul inimilor nobile. (A. Camus)

Iubirea întemeiată pe mintea şi comportamentul uman afirmă umilinţa comparabilă cu a savura o piersică zemoasă şi delicioasă.

După moarte corpul rămâne, căteva zile și bine machiat, doar un simbol al sufletului. Altfel nu-mi explic de ce oamenii se adună în jurul sicriului pentru rămas-bun. Corpul se aseamănă cu mormântul gol, părăsit de Mântuitor unde au venit femeile și îngerii le-au îndemnat să nu-l caute pe cel viu în locul de manifestare a morții.

Nu sunt născut cu inima pe partea dreaptă, ci cu mintea pierdută în conștiință cînd ar trebui să fie în craniu.

Mândria este probațiunea prostiei.

Mândria este vorba fără faptă. Credința doar din vorbă nu și din faptă este mândrie.

Doamne scutește-mă de mine; dă-mi Doamne o pauză de la mine.

Dumnezeu, boala și legea se află pe același nivel. Înaintea lor toți oamenii sunt egali.

Există oameni predestinați pentru credință desăvârșită spre sfințenie, dar depinde de ei dacă vor menține această stare; acești oameni sunt predestinați, nu obligați.

Cu o clipă înaintea clipei morții, toate tristețile vieții se transformă în bucurii.

Ca să ai cu Dumnezeu o relație lucrătoare, această relație trebuie sa fie de părtășie, nu filozofică.

Un cuvânt o lacrimă, două cuvinte două lacrimi…, bucurie începătoare – lacrimi de întristare – un amestec de emoție și închipuiri…, bucurie desăvârșitoare – lacrimi fără de tristețe – o smerită cugetare.

Păcatul este actul de inculpare autoscris întru detenţiune.

Dacă trăiești într-o casă neprimitoare, dar practici rugăciunea, acea casă se va transforma într-un palat.

Nearta vechilor timpuri este arta timpului prezent.

Vârstei de aur îi corespunde înțelepciunea de tablă, iar vârstei de bronz îi corespunde înțelepciunea de aur.

Regalitatea este concepția unei umanități bolnave pentru că toți ne naștem la fel și toți murim la fel; toți ne naștem egali și toți murim egali.

Femeia este poarta spre transcendență.

Cel mai mare filozof este cel care reușește să desfacă ițele încâlcite ale femeii.

Capitalismul ne-a adus o viață fără predictibilitate, fără confort și relații interumane reci; valorile și direcțiile nu sunt garantate, trebuie create; fiecare trebuie să-și creeze valorile și direcțiile ceea ce conduce la societăți aflate sub imperiul individualismului, acel cancer colectiv garantat. Sindicalismul luptă, suferă și iar luptă cu mofturile și insolența unui patronat de orientare dialectic materialistă, în principiu o asemănare izbitoare cu doctrina comunistă; pe vremea comuniștilor aveam un singur mare dictator, acum avem mici dictatori, dar mulți.

Nu poți să faci în natură și cu componentele naturii decât ceea ce natura permite. A spune că omul trăiește prin natură în armonie este adevărat, dar a spune că omul depășește natura astfel trăind în concurență cu ea este fals. “Cultura se naște din și prin starea de concurență a omului cu natura”. Această afirmație mi se pare un accident în gândirea esteticienilor.

Egalitatea este dreptul fiecăruia de a gândi, a se manifesta și a fi diferit.

Fiecare zi este o nouă viață.

Maturitatea sănătoasă aparține lui homo sapiens ludens. Maturitatea bolnăvicioasă aparține doar lui homo sapiens.

Ich finde bei der Schönheit Zuflucht. Gott ist Schön genau wie alle die zu Gott gehören.

Sărăcia crează abilități.

Pentru ca ceva să se încheie trebuie mai întâi să satisfacă condiția de a începe.

Omul este, printre altele, zid al împroșcării întru suferință.

Fără cuget, trupul este paralizat.

Pictura, de la impresionism încoace ne oferă imaginea naturii înconjurătoare percepută prin ochi bolnavi de diferite maladii oftalmologice.

Natura este perfecțiunea imperfecțiunii pe când artistul de mai sus figurează imperfecțiunea imperfecțiunii.

Opera de artă care nu se explică prin sine este doar o făcătură.

Înțelepciunea este o cruce grea de dus.

Omul care nu poate oferi dragoste măcar să primească iubirea ajutând astfel mântuirii celui care o dăruiește.

Părinții care își iubesc într-adevăr copii trebuie simultan să iubească toți copiii, altfel dragostea pentru proprii copii este doar fățărnicie și motiv de laudă.

Harul dumnezeiesc sub forma credinței reprezintă nucleul; restul trebuințelor formează doar o dispoziție radială.

În raport cu zero, orice este, este infinit.

Prin ochi pătrunde gândul cel mai viu.

Câteva elemente din curentul individualismului plus câteva elemente din curentul umanismului egal personalism întreg.

Natura nu are nevoie de oameni, doar Dumnezeu.

Odată cu moartea trupului, dintre cele nevăzute ale omului, dispare mintea; sufletul trăiește în continuare.

Cuvintele au înțeles doar în contextul timpului, de aceea pentru a înțelege divinitatea trebuie să inventăm un alt limbaj.

Curba este o linie anxioasă. Altfel spus, curba reprezintă refuzul liniei de a merge mai departe.

Neantul este garantul libertății absolute care la rândul ei garantează angoasa. Dar, în urma unei infuzii de rațiune prelapsariană direct în inima libertății, angoasa se transformă în avânt, energie, dragoste și voință.

E inuman să râdem de prostie, când de fapt ar trebui să dăm acestor oameni o mână de ajutor.

Prostia este simptomatologia bolii intitulate ignoranță.

Afirmarea libertății cu orice preț este o mare eroare a democrației.

Piața liberă nu ar mai fi atât de liberă dacă nu ar permite non-valorile în circuitul civil așa cum perversitatea nu ar mai fi atât de perversă dacă nu și-ar face reclamă.

Boala pământească este vindecare duhovnicească.

Filozofia, de multe ori este doar un banc sobru.

Binele îndură răul, dar răul nu îndură niciodată Binele. Ca să vezi măreția Duhului Sfânt!

Trebuie să ne rugăm la Dumnezeu să ne ajute ca nu cumva să uităm că suntem păcătoși.

Decât o interpretare greșită a unei fraze, mai bine folosirea unui pleonasm.

Răspunsul tipic românesc este răspunsul tacit.

Când Dumnezeu nu mă ajută, eu sunt vinovat. În rest, sunt nevinovat.

Este paradoxal ce se întâmplă în capitalism. Pornind de la premisa că omul este condiția ca societatea să existe, totuși omul este cancerul social. Omul este dușmanul omului sau mai mătăsos spus, omul este concurența omului.

Nu trebuie să rămâi blocat în răul făcut de alții, trebuie să rămâi blocat în binele pe care-l poți face tu.

Statul este dumnezeul second-hand al omului. Afirmarea supremației statului în mintea ta este echivalentă cu închinarea la idoli.

Spațiul este permisiunea arhetipală de a fi a tuturor lucrurilor, oamenilor și creaturilor cunoscute sau necunoscute nouă.

Ca un corolar la liberul arbitru, s-ar putea spune că logica este dinamică; este supusă tendințelor sociale mai mult sau mai puțin evolutive.

Viața ta, așa cum e, este voia Domnului, bucură-te că ești important. Contezi!

Dacă nu fac sau zic o tâmpenie cât casa, aparent, unii oameni, nu-și pot dovedi înalta deșteptăciune. (vezi, de exemplu, Dada)

Vocația la absolut a dictonului nemo auditur propriam turpitudinem este cel mai ușor învinsă de spovedanie.

Despre moarte nu se poate zice, nici contrazice, nici prezice și nici dezice.

Zicerea este o invitație la exercițiul gândirii.

Frustrarea conține revoltă, iar următorul pas care este blazarea conține ciudă și invidie.

Suferința nu conține tristețe. În faza tristeții încă rătăcești prin himere, iluzii și alte gânduri înșelătoare. Mintea palpită încă între preagonie și speranța unui extaz miraculos. În faza suferinței omul este dezbrăcat de toate cele ale tristeții, stă pur și simplu în fața adevărului. Astfel că, doar prin suferință poți ajunge la credință; doar prin suferință poți trăi (adevărata) iubire; doar prin suferință poți plânge (cu adevărat); doar prin suferință te autodetermini întru eliberare… Și totuși, de ce putem fi fericiți suferind? Pentru că vedem Lumina. În cele ce urmează, îmi permit să amintesc o cugetare a părintelui Nicolae Aurelian Steinhardt:

suferinţa este caracteristica definitorie – cu adevărat definitorie – a omului, trăsătura cu totul specifică a condiţiei umane. Creştinismul, spunea Simone Weil – care s-a apropiat atât de mult de Hristos fără a face însă pasul final – nu ne dă un mijloc miraculos de a scăpa de suferinţă, dar ne dă mijlocul de a folosi în mod miraculos suferinţa (de a o preface, adică, în mijloc de cunoaştere – cum spune Dostoievski – de mântuire şi de iubire)

Omul nu trebuie să trăiască singur! Omul trebuie să trăiască alături de Dumnezeu! Astfel, femeia îi este cadou. Dar dacă nu trăiește cu Dumnezeu, femeia îi este pacoste și năpastă.  (un altfel de sexism)

Ești singurul om în Univers, doar tu și Dumnezeu. Fiecare celălalt este o posibilitate a ta de a fi. Ți se arată toate variantele tale.

Mașina timpului s-a inventat demult, se numește minciună. Poate merge oricând în trecut să-l modifice.

Coborârea în mizeria patimilor umane, dar cu inima plină de iubire adevărată, curăță lumina de petele întunecate.

Isus Hristos a fos botezat cu apă. Pilat din Pont s-a spălat pe mâini de Hristos tot cu apă. Apa a adus Duhul Sfânt și tot apa a șters vina. Ciudată dihotomie între cei doi!

Verliebtheit ist Verstoss gegen Liebe.

Creștinismul ne aduce doar o invitație: invitația la autodepășire.

Prelucrarea simplității dă naștere complexități. Altfel spus, deconstructivismul aplicat simplității este complexitate.

Cu cât mintea e mai perforantă, mai autoforantă în sinele profund interior și lumea exterioară, cu atât simplitatea se pierde.

Ce putem admira la frustrat este neputința sublimării.

Prezentul este camera de consiliu unde trecutul negociază cu viitorul.

Vai de cel care în viață este doar o buclă de reacție pasivă – un circuit fără aparat creator.

Dacă crezi că perfecțiunea este imposibilă, s-ar putea să fi ateu.

Pașii de lut amintesc de mormântul care l-am luat în rate plătind în fiecare zi cu clipe. Pașii în lut spun multe despre om, despre direcția pe care a ales-o.

Miracolul, respectiv minunea ar fi o normalitate dacă omul și-ar elibera mintea și inima din robia determinismului. (reflecție asupra rațiunii Sfântului Nectarie de Eghina)

Ignoranța este dovada prostiei, nu neștiința.

Dacă ai greșit, promite-ți doar că nu vei mai greși; nu te întrista pentru că sigur nu vrei să-i dai vrăjmașului satisfacție de două ori.

Armata este expresia naturii păcătoase a omului. Nu ar trebui slăvită și urmată.

Când voia Domnului devine motiv de disperare și deznădejde, avem dovada clară că ego-ul și schizma între oameni conduc viața în totalitate.

Trebuie să fi foarte deștept ca să faci foarte bine pe prostul.

Trăim vremurile în care orice democrație, orice capitalism, comunism, socialism s-au unit în sfârșit într-o singură ideologie: fetișismul mărfii care conduce umanitatea pe panta neființei.

Dumnezeu este pe punctul de a intenta acțiunea negatorie. Ne va lua dreptul de servitute asupra pământului.

Uneori a cere este un furt legal. Când mai exact? Atunci când cerința speculează sistemul afectiv al interlocutorului.

Muzica este mobilul transcendenței.

Cea mai mare calitate a ta este un defect. Datorită lui plus pe tărâmul lui minus ne îndreptăm spre nimic.

Din cauza minții poți ajunge un păstrăv într-o baltă.

Este moartea etică și morală? Atâta timp cât moartea este poartă spre împărăția faptică a lui Hristos și mugur al vieții, da, moartea este etică și morală, ethos plenar. Este bocetul rapsodia smintelii și a necredinței? Da.

Cel cu adevărat deștept îl tolerează pe prost. Deșteptul contrafăcut îl ucide. Iubirea este toleranță, deci iubirea este deșteptăciune autentică, adevărată.

Doamne ajută să nu trec prin lume ca ceea ce nu sunt.

Talentul tău este destinul tău, dar totuși ai libertatea să te abați. Inferența ne spune că lucrarea lui Isus pe pământ a fost talentul Lui.

Înainte de Hristos, moartea era un final. După Hristos, moartea a devenit promotor al vieții, altfel nu-mi explic lacrimile vărsate de Isus la aflarea morții lui Lazăr.

Cel ce nu are talent, nu are destin. Viața înseamnă și o căutare a talentului.

Logica este harta după care se ghidează mintea, altfel se consumă în zadar.

Pe lumea asta, oamenii de știință se împart în două grupe: cei barionici și cei duhovnicești. Sfântul este un om de știință al divinității. Deci, e bine să mergem pe mâna științei.

Versetele biblice invită intelectul la exercițiul transferului logic, al inferenței și extrapolării. Fără aceste trei acțiuni cognitive, hermeneutica biblică ar fi doar o formă fără fond.

Starea de fericire care îți diminuează credința, sentimentul de apartenență la Hristos și legătura cu Duhul Sfânt este doar o ispită care te încearcă.

Sufletul: soluție de dezinfectare a trupului.

Timiditatea este un păcat. Chiar dacă nu pare la prima vedere, acțiunile pe care le faci sunt prostești. Spunând asta mă autodetermin întru autodenunțare.

În aparență ignorantul este un om puternic. De ce? Pentru că aparent e capabil să gestioneze suferința, dar de fapt nu-i pasă câtuși de puțin.

Femeia există ca o garanție a existenței bărbatului. Și invers.

Bărbatul umblă îndoit sub povara ingratitudinii femeii. Și invers.

Mintea omului este expresia libertății conferite de Dumnezeu-Tatăl. De ce ne-ar fi oferit această liberalitate dacă voia Lui este să ne debarasăm de ea?! Pentru că înțelepciunea este o alegere.

Libertatea este o frontieră trasată de către om între propria conștiință și Conștiință. O linie trasată intrinsec, în cadrul unui Întreg omogen și infinit. Transcendența afirmă aflarea omului pe linia de frontieră sub denumirea de imanență.

A fi nobil nu e o tendință genetică și nici una de natură financiară, ci rezidă în capacitatea de a filozofa. Astfel că iubirea de înțelepciune nu este o materie școlară, ci un deziderat creștinesc care așezat alături de Filocalie ne ajută să ne regăsim ca oameni întregi.

Realizarea de sine absolută este transcendentală, pe când realizarea de sine relativă este imanentă. Ambele se pot găsi pe trotuarul realității și existenței sociale.

Bona Fides este o valență majoră a logicii umane prin a fi avut și a avea în continuare bunul simț de a-L revela zilnic pe Dumnezeu în orice situație începând de la rutină până la înalte rațiuni de care ne bucurăm ocazional.

Recta Fides et Ratio Anima Mundi est.

Cultura oferă cea mai mare libertate de a o alege, dar în același timp manifestă și cea mai mare discriminare care e și absolut legală.

Prostului să nu i te plângi vreodată că s-ar putea să rămână indiferent, dar de asemenea să nu te plângi deșteptului că s-ar putea să se bucure de plânsul tău.

Toți avem în noi zestrea ubicuității. Trăim în rai și iad în același timp.

Nu te-am dus la frappe, dar ți-am dat totul.

Mănăstirea nu este un loc geometric pe pământ, ci trebuie construită în fiecare clipă oriunde ai fi.

Omul mai întâi te iartă și pe urmă te ajută. Dumnezeu te ajută ca să te poată ierta.

Muzica este un mănunchi de frecvențe între care nu există conflict. Societatea noastră este zgomot.

Gott will unser Leid, unseren Qual. Er strebt danach, weil das Leid die grösste Eigenschaft des Menschen ist, um ein neuer Entschluss zu erlangen. Was übrig bleibt, ist nur sündevolles Leben und Verweslichkeit. Selbstsucht vergilt nichts.

Auf dem waagerechten Holz hat der Erlöser das Blei der Gleichgültigkeit und das Eisen des Eigensinnes verglichen und abgewischt. Auf dem senkrechten Holz hat der Erlöser den Himmel mit der Erde verbunden.

Dacă îți place să lenevești înainte de a ațipi s-ar putea să fi filozof. Dar dacă muncești fără a lenevi vreodată s-ar putea să nu ai creier.

Femeia este rea, dar nu mai rea decât bărbatul. Bărbatul dă standardul de răutate al femeii.

Exist doar și asta îmi ajunge ca să fiu obosit de moarte.

La final ne urâm sau ne iubim, depinde cât de mult am renunțat la a fi oameni pentru a fi sfinți.

A avea credință înseamnă a crea frumusețe într-o lume urâtă.

Avem nevoie de o gândire înduhovnicită pentru a trăi în pace cu semenul nostru.

Existența morții face ca mondenul să pară o comedie.

În termenii omenescului prea multă iubire te face o cârpă. În termenii divinului prea multa iubire te face adevărat frate a lui Hristos.

Nu trebuie să impunem cu orice preț cuvântul evangheliei în ideea apărării lui Dumnezeu, El își poartă singur de grijă.

Adopt copiii pe cale să se înece în apele tulburi ale maturității. Ești pregătit omule să dai copilul din tine spre adopție?

Potentul construiește universuri la care impotentul zumzăie a bondar dintr-un biet stup de pe o biată și îngustă și obscură planetă. Potentul se închide și tace înainte de a lovi decisiv cu un singur val. Impotentul spumegă și zgâlțâie câteva rămășițe de scoici nu mai sus de nivelul gleznei unui bebeluș. (despre scriitor și critic)

Se prea poate ca atunci când credem c-am învins să fie nevoie de rugăciune mai aprinsă, mai arzătoare și smerită ca să ne ferească Dumnezeu de victorie. Căderea aduce plâns mocnit și tainic, pe când victoria poate aduce plânsul în hohote. Păcat de așa victorie!!!
Nu pot să nu mă gândesc la posibilitatea ca Adam să fi fost totuși doar o idee de-a lui Dumnezeu, doar un element pe harta după care materia s-a auto-alcătuit, auto-determinat și organizat în ceea ce numim noi azi Univers.

Libertatea ta nu înseamnă dreptatea ta. Dreptatea ta nu înseamnă libertatea ta. Doar atunci când dreptatea înseamnă iubire.

Din moment ce mila este starea existențială a sufletului, atunci ea – mila – înapoiază sufletului autenticitatea pierdută.

Orice religie care nu-L afirmă pe Isus Hristos este doar aflare în treabă.

Trupul și duhul meu nu sunt ale mele; ale mele sunt doar senzațiile, emoțiile și sentimentele care toate aparțin sistemului afectiv uman a cărui existență reprezintă de fapt o protecție împotriva nebuniei din singurătate. Trupul și duhul meu nu sunt ale mele, dar sunt legat afectiv de ele doar pentru a nu înnebuni în infinitul, eternitatea aparentă a universului barionic și reala, esențiala, absoluta transcendență. Trupul meu și duhul meu sunt legate indisolubil de Duhul Sfânt. Deci, nu ar trebui să mă supere că mă rănești, ci ar trebui să mă supere că te-ai dezlegat de Duhul.

a judeca (totul-el însuși) = omul duhovnicesc. (1 Corinteni 2:15 coroborat cu 1 Corinteni 4:3, 4:4)

Visele spuse cu voce tare hrănesc curajul și voința.

Doamne ferește-ne de convingerea automântuirii rezultată din expresia unei vieți smerite.

Îngândurarea ne deosebește de obiecte.

Poemul: Când ne potrivim cu Duhul ca nerima și-o licărire a nevoii de existențialism umanist 

Duhul Sfânt este în noi, lângă noi, pentru noi și despre noi.

Cu ochii închiși și cei ai minții închiși nu vom știi asta.

Duhul Sfânt nu ne întoarce capul forțat,

Nu ne pune scobitori la pleoape ca să vedem, să nu dormim.

Prin Duhul Sfânt ne-a transmis Dumnezeu libera voire

Și aici se observă punctul Lui slab :

Nu o retractează.

Ce-i dat e bun dat;

Dumnezeu nu ia înapoi.

Îți ia totuși ceea ce ți-ai dat singur,

Ce a dat El-niciodată.

Ca de exemplu, suferința, tristețea,

Acestea fiind darurile noastre către noi înșine.

Valori și direcții în viață sunt,

Nu trebuie create;

Dumnezeu nu a murit;

Lumea nu e mai rece,

E doar rațiunea noastră care nu mai

recunoaște nimic decât pe ea însăși.

Rațiunea spune:

Rugăciunea nu e o rațiune!

Deci, lumea e rece,

E puțin predictibilă,

căci rațiunea e mult prea dinamică.

Paradoxal: dinamică, dar nespus de rigidă.

Rugăciunea nu e a noastră,

Ea e o ființă divină în noi;

Caldă și statică,

neschimbătoare,

Dar paradoxal, nespus de flexibilă.

Se unduiește după forma, lățimea și adâncimea

Tuturor râpelor în care noi rătăcim.

Sângerează tăiată fiind de seciurile

și spinii în care dormim.

Nouă ne place, ne adorăm;

Artiști…și dumnezei;

Chiar suntem, dar întorși.

Întorși la homo homini lupus,

Acea etapă dinainte de Hristos

Și după homo homini deus.

Halal circari.

Fie roata și pătrată,

omul tot o-nvârte-odată;

Fie Duhul și pe față,

omul tot noapte e dimineață!

Filozofie și nu Duh.

Căutări și nu Cale.

Lihniți după transcendență am făcut

din religie filozofie,

Dar nu reflex natural.

Bine, e vorba de transcendența din

prima etapă a vieții,

Cea estetică în care suntem doar

superficial ocupați cu rostul,

Cu sensul, cu mergerea autentică

natural reflexivă.

Care o fi.., nu-mi vine acum exact.

Nu-mi știu, pe moment,

Defini stâncile din sine.

Peste etapa a doua am sărit,

Conformiști ai standardului moral

fundamental

Rezervat fiecărui om nu suntem,

Nici n-am fost.

A treia etapă cea a angajamentului

personal,

Chiar a autocondamnării, a riscului și

anxietății,

Ne-a găsit scriind mii de cărți,

Care mai de care mai subțire…

Paradoxal.. cu mii de pagini,

Mai râvnită de sfinți pentru aprins

Candela la altarul rugii.

Nevoia de mântuire îi justifică omului

viața.

Fără acest imperativ viața nu se

justifică.

Omul ar fi doar “sfântul” dintre

obstetrică și groapă;

Dintr-o recluziune organică într-o altă

recluziune organică;

Una făuritoare, alta dezintegratoare.

Ce rost ar avea amintirile

dacă se pierd în adunături

moleculare care formează trup de

târâtoare subterană?!

Ce rost ar avea iubirea

dacă generatorul ei e un trup care

ajunge îngrășământ pe câmp?!

Îngrășământ pentru îngrășarea,

eficientizarea îngrășământului.

Întreg universul ar fi un banc prost,

Repetat necontenit parcă de

arhetipul stării de penibil nesimțite.

Nu ar fi omul și universul mai mult

decât iluzoriul infinit

Rezultat din reflexia comună

a două oglinzi puse față în față.

La baza oricărei filozofii stă mâncarea gătită. Să nu mai râdem de cei care nu gândesc, ci muncesc pentru hrana zilnică. Se află și ei la jumătatea drumului; îndrăzni-vor poate să parcurgă și cealaltă jumătate. Întru rostu’.

Universul ideilor este adimensional și infinit din care Universul material-obiectual își trage variațiunile. Cel din urmă, finit fiind își va cunoaște extincția fără să se fi împlinit întrutotul. Sau nu. Și dimensiunea a apărut dintr-o idee. Cât va exista ființa atât se va extinde și Universul. Și nu. Ființa nu e doar pe Terra. Cu noi sau fără noi Universul merge mai departe; merge mai departe alimentat de o altă și altă posibilitate a mea, a ta. Precum în Universul ideilor așa și în Universul material. Primul infinit, al doilea necesarmente infinit.

Să nu ne mire ceea ce ni se întâmplă, are o cauză; noi nu știm totul despre noi, ce avem în interior, iar ceea ce se află în noi aceea suntem. Dumnezeu știe mai multe despre noi decât știm noi despre noi. Ne dă ceea ce dezvoltă prezența din interiorul nostru sau ceea ce distruge interiorul nostru – acel ceva care este nociv întru moartea – moarte.

Doar atât de mare trebuie să fie sufletul încât să acopere dimensiunea animalică din noi. Și ajunge. Nu trebuie să cuprindă tot Raiul, doar acolo o lumânărică. Și ajunge.

Dacă trăiești între iubitorii de slavă deșartă vei crede că înduhovnicirea ta este o greșeală, un accident, o boală.

Iudeii și-au dorit prea puțin: eliberarea de romani. Dar Isus le-a oferit mult mai mult, mult prea mult, le-a oferit eliberarea de trup și neființa. Pe o mică și neînsemnată dâră filozofică, Isus i-a eliberat din jugul sofist. Pe urmă, persoana lui Isus a substituit persoana fiecărui apostol prin mijlocirea energiei necreate a Duhului Sfânt. Vrem să fim apostoli?

Viața este spațiul în care păcătuim dacă ne plictisim și ne rutinăm. Aici trebuie să ne înviorăm zilnic spiritul cu câte o variațiune. Când nu ți-e sete de cultură, educație, cunoaștere, păcătuiești bătându-ți joc de Dumnezeu care are atâta cunoaștere de dat și ție nu-ți pasă. Și dacă nu-ți pasă ești doar un stomac imens între 1.80 și 1.90 înălțime și vreo 100 kg. Un stomac care tinde să-i digere pe oameni, pe cei anatomic corecți. Corecta casă a Duhului. Dar noi, cei digestivi, când vorbim beșim, iar când tăcem ne chiorăie eferențele sau altfel spus: mațele.

Confruntarea optimismului cu pesimismul este foarte constructivă. Îl face pe optimism să-și reevalueze acțiunea asupra căreia se revarsă pentru a o aduce cât mai aproape de realitatea împlinirii.

Hristos are un drept de regres asupra noastră. Nu-l exercită. Poate de aceea cauzăm prejudicii în continuare.

Râsul este un zâmbet exacerbat.

Deznădejdea adâncă rezultată în urma propriului păcat vădește incapacitatea de a ierta. Dacă nu te poți ierta pe tine însuți, cum crezi că-i vei putea ierta pe alții?! Când Hristos la îndemnat pe Petru să ierte de nenumărate ori, te-a îndrumat și pe tine pe calea propriei iertări. Cu toate astea îți este totuși imposibil să risipești deznădejdea și suferința corelativă? Dacă răspunsul este da, un patetic da, atunci deja vorbim de mândrie. Deznădejdea se traduce mândrie. În momentul ăsta trebuie să-ți blochezi gândirea. Zdrobește-ți cugetul. Zdrobirea cugetului războiește gândurile nerușinate pentru că deznădejdea profundă este un gând și o trăire nerușinată. Asta ne învață filosofia ascetică și chiar dacă spunând că are dreptate risc iubirea de slavă, risc, dar decât să tac lucrurile bune, mai bine risc păcatul. Îmi imaginez astfel o disimulare a patimii către slavă, disimulare care sper să performeze perfect întru înșelarea vrăjmașului care să se retragă întru autoamăgirea că are dreptate, că i-a reușit inducția slavei de sine în cineva.

Datorită diversității în gândire și complexității sociale nu îți poți permite întotdeauna exprimarea și manifestarea bunelor intenții, dar nu te exonerează de cele rele. Așa că, “sfânta” neutralitate uneori se impune.

Nu este neapărat nevoie ca întotdeauna să fi în lumină. A fi umbra tuturor lucrurilor este de asemenea la fel de important.

Riscul, asumarea riscului denotă o înclinație naturală spre optimism, fie el și exacerbat-dăunător sau uneori fatal.

Mândria de azi poate fi rușinea de mâine.

În lupta împotriva ta Dumnezeu ți-e aliat.

Și iată că e bine să faci promisiuni atunci când plângi, căci tristețea plânsului îți va aminti de ele, dar bucuria fericirii..niciodată. Așa că…, e bine să promiți, dar mai bine e să nu promiți.

Timpul real al vieții este trei zile. Trei zile duhovnicești. În trei zile, trupul firesc se transformă în trup duhovnicesc. Cimitirul devine, în trei zile, maternitate. Acel cimitir pe ale cărui pietre funerare, pe ale cărui cruci scrie Adam.

Sfârșitul drumului înseamnă odihna picioarelor, sfârșitul muncii înseamnă odihna mâinilor, somnul înseamnă odihna creierului, precum sfârșitul vieții înseamnă odihna sufletului, dacă ai știut cu ce să te încalți, cu ce mănuși să lucrezi, cu ce gânduri să-ți umpli mintea și mai ales dacă ai știut pe cine să slăvești.

Termenul – academie – înseamnă de fapt un nume dat reabilitării lui Bulă. Când acesta a fost întrebat de către reprezentanții inspecției școlare, ce este un fractal, Bulă a răspuns: fractalul este un nume dat de Mandelbrot design-ului lui Dumnezeu pentru materie în urma primirii acestei informații prin harul insuflat de către Duhul Sfânt.

Doamne, nu îngădui ca rugămintea iertării mele să fie motiv de autopreamărire.

La un capăt al eternității stă Hestas, la celălalt capăt stă Dismas; la marginea dinainte a veșniciei stă ignoranța și iubirea, iar în spate stă doar iubirea. Cele patru puncte cardinale ale Muntelui Pleșuv.

Echte Kultur bekennt sich zu Jesus Christus. In der Lage der echten Kultur entsagt man dem Übel der Welt. Das Denkvermögen das keine Schönheit entsteht, kann man nicht Kultur nennen.

Războiul, crede omul, este masacrul autorizat de Dumnezeu.

Lucrarea lui Dumnezeu nu se termină odată cu zidirea unei biserici, ci atunci când fiecare om care intră în acea biserică devine o catedrală în sine.

Vrei un motiv ca să-L admiri pe Isus Hristos? Gândește-te de cât rău este capabil omul, dar Isus Hristos totuși îl iubește.

Capitalismul este copilul ipocriziei care de asemenea naște ipocrizie. Nici un om nu poate spune că nu-și are gradientul propriu de ipocrizie, deci, omul prin natura lui este capitalist. Este și normal că înțelepciunea omului firesc e nebunie pentru Dumnezeu. Viața este spațiul dintre două sanatorii de boli mintale – mai sunt oameni care merg la Dumnezeu sau Dumnezeu mai merge la unii oameni. Raportat la cultura exteriorului, omul duhovnicesc este un incult. Cult este doar fariseismul, un văr bun de-al copilului ipocriziei. Politically correct este sintagma formei fără fond; adică dai ceva ce arată bine la suprafață, iar dacă nimeni nu se împotrivește declari acel ceva desăvârșit, minunat, perfect. Asta în nici un caz nu înseamnă că nu lupți împotriva trupului și a sângelui, ba chiar dimpotrivă, lupți doar împotriva trupului și a sângelui și deloc împotriva duhurilor, astea fiind esențele, sinele uman, motivul și fundamentul vieții – duhurile, aceste semințe care trebuie cultivate sau stârpite, după caz. Nu este o prelegere împotriva omului deținător de capital, jucător pe piața de capital sau a capitalismului, este o prelegere împotriva deținătorului de capital peste măsură în detrimentul sărăciei peste măsură. Cu siguranță drumul înduhovnicirii afirmă – de la fiecare după capacități și fiecăruia după nevoi – dar capitalismul nu achiesează.

În secolul 21 s-a descoperit cauza tuturor bolilor: este lipsa credinței. În cazul obiectelor, pierderea energiei sau altfel spus, învechirea, se datorează scurgerii unei măsuri fizice fundamentale intitulată – timp. La om, pierderea energiei din țesuturile celulare, cauză a bolilor, este de fapt subcauza născută din Cauza cea mare: pierderea Duhului Sfânt. Unitatea de timp scursă este echivalentă cu “unitatea” de Duh Sfânt pierdută. Pierderea Duhului Sfânt ne face istorie, suntem, devenim subiecți ai istoriei. Din contră, agonisirea Duhului Sfânt ne menține în prezentul continuu – noi nu am fost, ci noi suntem; noi nu vom fi, ci noi suntem.

Disproporția în estetica urâtului este proporția în estetica frumosului.

Dreptul nu apără omul, ci apără buna-credință, bunele moravuri și curățenia sufletului, după caz. De ținut totuși cont că dreptul nu redă fidel dreptatea așa cum nici ecoul nu redă fidel vocea omului. În urma evaluării cauzei, dreptul poate exonera efectele. Dreptatea trage la răspundere atât cauza cât și efectul. Dreptul este judecată a omului, dreptatea este judecată dumnezeiască. Dreptul este prietenie cu lumea, dreptatea este prietenie cu Dumnezeu. E lesne de observat că dreptul poate fi vrăjmaș al dreptății. Dreptul nu apără omul, dar privește la valori prin ochii cei firești. … și nebunie sunt cele duhovnicești celor firești. Poate că dreptul este doar un compromis al dreptății în lume…, hmm…, de nepătruns acestea nouă fireștilor.

Utopia lui Marx rezidă în afirmarea inexistenței lui Dumnezeu. Nu dialectica materialistă îl recomandă ca utopic, aceasta funcționează deja, a fost testată, aplicată și perfectată în capitalism.

Relația cu Dumnezeu ar trebui să se reducă doar la credință. Ar fi inutil să polemizăm, argumentăm sau să ne lansăm în principiul contradictorialității despre Dumnezeu și tainele Lui. La o posibilă conferință cu tema: Dumnezeu, ar ciripi doar păsările pe la ferestre, ar susura apa din fântâna arteziană de interior, iar vântul în perdele ar aminti de o liniștită și relaxantă călătorie pe mare. Aceștia ar fi povestitorii, arhonii, anfitrionii, argumentatorii, profesorii, doctorii în științe, academicienii, politicienii, certăreții, pacifiștii și…invitații.

Când te bazezi pe rațiunea omului așteaptă-te la accidente și nu te mira.

În termeni duhovnicești lumea durează trei zile. Acum este a doua zi.

Atacul de panică este forma sigură, dar agresivă de a te întâlni cu tine însuți.

Banii nu au valoare spirituală, dar prin înapoierea datoriei bănești îți demonstrezi valoarea spirituală.

Orânduirile sociale care afirmă materialismul și fac din oameni robi ai tehnologiei nu stăpâni ai acesteia sunt sisteme politice care de asemenea făuresc martiri. Martiri din rândul oamenilor de cultură și educație – valențe spirituale -, marginalizați, victime ale sistemului, morți ex aerumnis carceris.

Conștiința mea începe să întrezărească scânteieri de lumină ale dimineții. Oare visez? Încă visez? E visul somnului din moartea arhetipală, adamică? Sau prima rază a soarelui mântuirii? Licărirea din ochii lui Hristos?