psihologie II

psy_II


Evoluția conștiinței

ȘTIINȚA SPIRITUALITĂȚII

PARTEA 1 

Evoluția conștiinței

PARTEA 2


Expresii prin care ne distrugem viața în fiecare zi!


Dialoguri la Athos – Care sunt mijloacele practice care conduc și contribuie la făptuirea pocăinţei?

 

Imagini pentru faptuirea pocaintei

De vreme ce pocăinţa este îndreptarea greşe­lilor, care privesc fapte şi înţelesuri, primul lucru care se impune este îndepărtarea noastră de motivele şi cauzele care le-au provocat.

După aceea, trebuie să ur­meze hotărârea curajoasă şi statornică – lucru care nu este străin caracterului şi voinţei noastre – să nu mai repetăm acele lucruri care au provocat vinovăţia.

Împreună cu această hotărâre trebuie să corelăm şi continua invocare a ajutorului dumnezeiesc şi astfel să readucem harul dumnezeiesc, pe care păcătoşenia noastră l-a întristat şi l-a alungat.

Lucrul cel mai necesar, care constituie şi miezul pocăinţei şi în continuare şi al terapiei (vindecării), este atotcuprinzătoarea iubire de osteneală. Aceasta zdrobeşte şi desfiinţează iubirea de plăcere cea cu multe forme, pe care a provocat-o iubirea noastră de sine (filavtia), de vreme ce „orice călcare de po­runcă şi orice neascultare îşi primeşte dreapta răs­plătire” (Evrei 2,2).

Aceasta vădeşte aplicarea abso­lută a dreptăţii dumnezeieşti, care se scârbeşte de punerea în lucrare a iraţionalului, care este reaua întrebuinţare a legilor şi canoanelor ipostasului nos­tru raţional.

Aşa cum am menţionat în răspunsul nostru an­terior, reaua întrebuinţare a înţelesurilor firii noastre raţionale duce în mod necesar la reaua întrebuin­ţare a lucrurilor. Se săvârşeşte astfel păcatul cel cu multe forme, care are drept rezultat principal plă­cerea, maica morţii. Alt leac şi mijloc pentru com­baterea reală a acestei catastrofe nu există decât mântuitoarea iubire de osteneală.

Acesta este motivul pentru care părinţii duhovniceşti impun „canoane celor care păşesc pe calea pocăinţei. În felul acesta provoacă în fiii lor duhovniceşti o involuntară iubire de osteneală împotriva iubirii de plăcere, care provine din călcarea legii.

Foarte mult ajută pentru o pocăinţă statornică şi adevărată cunoaşterea în profunzime a menirii noas­tre. Cine am fost la începutul creaţiei noastre, când viclenia şi toate cele ce se află în legătură cu aceasta încă nu robiseră sufletul nostru? De unde am căzut, iar acum unde trebuie să ajungem cu harul Hristosului nostru?

Dacă acestea vor coexista şi vor merge împreună cu noi totdeauna în chip nedezlipit, niciodată nu ne vom ieşi din fire, nici nu vom fi atraşi de provocarea iraţionalului şi a pervertirii firii.

Gheronda Iosif Vatopedinul – Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, 2012


Dacă vrei să ai slavă, dispreţuieşte slava.

Dacă pierzi bani, poţi să-i faci înapoi. La fel se întâmplă dacă îţi pierzi casa sau orice alt lucru pe care îl ai. Dar dacă pierzi sufletul, un alt suflet nu vei putea dobândi.

Iertând altora, vouă înşivă vă iertaţi.

Eu sunt nesăţios: nu vreau să se mântuiască doar câţiva, ci toţi; căci numai unul dacă se va pierde, eu mă pierd.

Cel ce cunoaşte este ca şi lumânarea aprinsă, de la care pot lua lumină mii de alte lumânări.

Sufletul cuprins de deznădejde în privinţa mântuirii nu este departe de nebunie.

Sfântul Apostol Pavel a plâns trei ani zi şi noapte îndreptând lipsurile altora, iar noi nu plângem nici pentru ale noastre.

Cunoaşterea fără dragoste este vătămătoate.

Când poţi spune ceva folositor, fă-o atunci!

Atâta putere are vrăjmaşul neamului omenesc câtă putere are un câine rău legat în lanţ.

Nimic nu ne face atâta să nu ne cunoaştem pe noi înşine cât lipirea inimilor de lucrurile din lumea aceasta; şi iarăşi, nimic nu ne face sa ne lipim inima de lucrurile din lumea aceasta, cât necunoaşterea noastră înşine; ele se condiţionează una pe alta.

Dacă sunteţi puţini, înmulţiţi-vă prin puterea credinţei şi prin râvna cea dumnezeiască.

Dacă vrei să te foloseşti de întâietate, cedeaz-o mereu altora!

(Sfântul Ioan Gură de Aur)


Am învăţat că:


„Iar Petru L-a urmat de departe.” (Matei 26, 58)

Într-adevăr, Petru Îl urma, dar într-un chip care îl va face să-L renege pe Domnul, fiindcă Îl urma „de departe”. Îndepărtându-se de Hristos, punea început răului. Îl părăsea, făcea să apară între el și Învățătorul său o considerabilă distanță. Continuă să-L urmeze, simțind pentru El o anumită atracție, dar rămânea tot departe.

Astăzi, mulți dintre noi Îl urmează pe Hristos într-un mod care nu se deosebește deloc de ceea ce făcea Petru atunci: nu-L părăsesc definitiv, nu trec în tabăra necredincioșilor, dar nu mai sunt strâns legați de El, Îl urmează „de departe”. Câți oameni copleșiți de griji și de desfătări lumești pierd relația cu Hristos, preocupați de tot felul de treburi. Se apropie de Hristos, în virtutea inerției, doar duminica, pierzându-L din vedere în celelalte zile ale săptămânii.

Rugăciunile lor devin tot mai reci și mai scurte; încetează să mai învețe cuvântul lui Dumnezeu, credința li se atrofiază, orice urmă de spiritualitate se transformă în literă moartă. Îl urmează pe Hristos numai în aparență, de fapt sunt foarte departe de El, dar foarte departe de a-L tăgădui.

Să ne întrebăm, fraților, cum îl urmăm pe Hristos, în ce chip? Cu râvnă, cu dragoste, sau căutând să rămânem în urma Lui, precum Petru, ocupându-ne de alte lucruri?  O asemenea „tactică” este întotdeauna primejdioasă. Asupra celui ce se îndepărtează astăzi de Hristos planează amenințarea ca mâine să „renunțe” definitiv la Mântuitorul. Își va da seama, oare, cu câte lacrimi va plăti aceasta și cât rău va aduce sieși și altora?

„Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu” – Ed. Cartea Ortodoxă


Simplu și lin să le faceţi pe toate


Ia-ți crucea ta și urmează-Mi Mie. (Matei 16, 24)

Există o istorioară în care o femeie istovită de greutatea crucii pe care o avea de purtat se ruga să i se dea oricare altă cruce, convinsă că oricare i s-ar fi dat ar fi mai ușoară. Ea a adormit și a visat că se află în mijlocul unei mulțimi de cruci culcate la pământ, de felurite mărimi și înfățișări. A pus ochii pe una dintre ele: o cruce nu prea mare, ferecată în aur, împodobită cu pietre prețioase. „Uite, s-a gândit ea, crucea asta aș putea s-o port fără osteneală!” Totuși, îndată ce-a ridicat-o, crucea aceea a început să o strivească sub greutatea sa: aurul și pietrele prețioase erau tare frumoase, însă copleșitor de grele. Alături se afla o altă cruce, împodobită cu flori. „Ei, să știi că asta pentru mine a fost făcută, de bună seamă!”, a strigat femeia, grăbindu-se s-o ridice – dar sub florile minunate se aflau spini, care i s-au înfipt dureros în carne. În cele din urmă, a găsit o cruce simplă, fără nicio podoabă, care nu se remarca nici prin eleganța formei, nici printr-o ferecătură bogată, dar pe care era scris cuvântul „iubire”. Ridicând-o, și-a dat seama că aceasta era cea mai ușoară din toate pe câte le încercase până atunci – și ce credeți că s-a întâmplat? A recunoscut în ea crucea sa dinainte, care i se păruse atât de grea.

Dumnezeu știe crucea de care avem nevoie și pe care o putem purta: ne-o dă pe măsura puterii noastre. Noi nu putem judeca greutatea încercărilor trimise asupra altuia. Suferind de lipsuri materiale, de sărăcie, ne uităm cu invidie la cei bogați, fără să ne gândim că aurul și pietrele scumpe pot spori greutatea crucii acestora. Alte vieți ne par a înflori sub semnul unei fericiri senine și înfloritoare, dar nu vedem spinii ascunși sub frunzele minunaților trandafiri. Dacă am fi în stare să încercăm toată mulțimea crucilor pe care Dumnezeu le trimite omenirii pătimitoare, ne-am convinge, cu siguranță, că n-am avea putere s-o purtăm pe vreuna dintre ele, în afara propriei noastre cruci, pe care Domnul, în marea Sa dragoste, ne-a ales-o.

„Fiecare zi, un dar al lui umnezeu” – Ed. Cartea Ortodoxă


Mâhniți-vă cu măsură. Parcurgeți cu inima făgăduințele luminoasei noastre credințe și câte revelații veți găsi în ele spre alinarea necazurilor voastre! (I, 92)

Aveți necaz după necaz… Știți ce înseamnă aceasta? Că Dumnezeu Își amintește de voi. Este neobișnuit să gândim așa, dar așa este. Și Și-a adus aminte de voi nu cu mânie, ci cu milă. Voi vedeți numai lipsurile și pierderile, iar mila care se ascunde sub ele și în ele nu o vedeți. (III, 464)

Pe pământ sunt mai multe necazuri decât bucurii. Și unele și altele sunt trimise de Dumnezeu, fie pentru trezirea din adormirea morală, fie pentru nedreptăților și a păcatelor, fie pentru curățirea lor prin pocăință, fie pentru sporirea ascultării față de Dumnezeu, Care pe toate le orânduiește, fie pentru a ne da prilejul să arătăm bărbăție și răbdare și alte virtuți înalte spre slava lui Dumnezeu. (III, 469)

„Sfaturi înțelepte” – Sf. Teofan Zăvorâtul