Instinct şi Raţiune – Teză şi Antiteză
Pentru că avem în noi, în conştiinţă, în gândirea şi sufletul nostru religie, dar nu şi un Iisus Christos; pentru că avem un sistem politic, o organizare socială, dar nu Raţiune.
Cu toate astea, hotărât să se refere de acum înainte doar structurilor neuro-vegetative şi primare ale omului, puse la punct o deja demult pusă atitudine. Ieşise în oraş puţind şi vorbind a horincă sau vorbind şi puţind a horincă, cu hainele luate direct de pe sârma din afumătoare, un model imaginat de el, imaginaţia care descătuşează puterea deplin, maxim, plenar ca în arta autentică. Cretinismul pompos adept al standardizărilor a fost ultimul cumplit stăpân izgonit, motiv pentru care zboară pur şi simplu pe trotuare şi nu din inerţia burţii, ci din lipsa oricărei pasiuni în suflet. Ucise ultimul tiran…pasiunea. Era şi normal să zboare.
Uimit şi descumpănit era încă, dar astea nu sunt pasiuni, sunt spaţii goale; paradoxal totuşi; lume multă dar în acelaşi timp mult spaţiu gol. Deja se afla în plină faza a contemplării. Paranteză: ştii la ce ţi-i bună contemplarea? Contemplarea unifică contrariile. Trebuie să fi parcurs integralele fără să realizeze, inconştient. Era bucuros, deci integrase contemplaţia; stresat nicidecum, era liniştit, deci integrase bucuria; oamenii îl priveau ciudat sau ca pe un ciudat – un nebun neşovăielnic – pentru că zâmbea, deci integrase liniştea; nu era uimit deloc, îi cunoştea pe toţi, le cunoştea privirea; privirile pe care le anticipase demult, acum era doar o chestiune de practică a cunoaşterii, deci integrase zâmbetul. Ba mai mult, zărise năluca lui Schiller, a lui Schelling, amândoi cu câte o lozincă: sentimentul şi intelectul e tot-una; sensibilitatea doar un alt nume dat unităţii. Cu o ultimă integrală închise cercul. Se întoarse la el însuşi; era descumpănit din nou, deci integrase cunoaşterea.
Simţise ceva pe obraz, se şterse de parcă îşi trase o palmă, crezând că s-a golit vreun porumbel; şi ce dacă?! Un plus de spaţiu…, bine…, se înşelase de data asta; se pălmuise degeaba sau în avans, asta nu mai ştiu; cert e că-l pupase Hegel pentru că era frumos şi el, aşa…cu hainele proaspete de pe sârma afumătorii şi parfumat cu horincă; era frumos şi el în “sfântul” crez cum că frumosul ar fi doar aparent; dar totuşi…, îl pupase Hegel pe stradă în secolul 21?!?!
Îl pupase pentru originile spirituale. Îl pupase pentru sursa sufletească a acelui frumos “aparent”.
Raţiunea şi instinctul. Dar cum se amestecă ele într-o pastă omogenă, fină şi funcţională? În momentul ăsta lăsă deoparte pata sau fosta pată de igrasie de pe tavan, sursa unei texturi complexe şi fascinante aplicată unui var ieftin care bine promovat ar avea toate şansele să doboare orice tencuială domnească, dacă şi numai dacă promoterii, publicitarii, branderii etc, ar cunoaşte secretul igrasiei lui, secretul fostei lui igrasii.
Chiar aşa! Cum se amestecă raţiunea şi instinctul într-o pastă omogenă, fină şi funcţională?! Cum se amestecă într-o facultate estetică?! Ar putea fi şi morală dacă e estetică?! Ar fi într-adevăr postulată moralitatea?! Dacă avem dragostea ca punct de intersecţie între instinct şi raţiune, rezultă oare în mod axiomatic estetica şi derivata ei morală?!
Ridicându-se, şi-a trântit scaunul până în perete de parcă era ori posedat ori superman, că altfel nu ştiu de unde adunase atât de multă energie. A dat o fugă până la una dintre staţiile gândurilor, staţii unde urcă şi coboară gânduri, o staţie-sertar unde săpând în idei ca în pământul îngheţat iarna, găsise o scrisoare; de fapt nu era doar o scrisoare, era tocmai ce căuta el. Era un text dintr-o carte, text pe care îl tradusese şi adaptase el într-o vreme pentru…, mă rog…, pentru cine a vrut el atunci; dintr-o carte a cărui titlu nu pot să-l menţionez ca nu cumva să par părtinitor cum că aş face publicitate, eu care sunt doar un observator invizibil care a şi uitat în casa cui se află. Cu “închinăciunile” de rigoare autorului acelui text, citeşte ca să afle dacă dragostea ca punct de intersecţie între instinct şi raţiune poate într-adevăr să proclame estetica şi scurgerile ei morale.
…nu-ţi fie teamă, nu te mişca, taci, nu ne vede nimeni; rămâi unde eşti, vreau să te privesc. Te-am urmărit, te-am privit atât de mult, dar nu erai pentru mine. Acum eşti a mea. Nu te apropia de mine, te rog, rămâi unde eşti; avem o noapte întreagă doar pentru noi şi vreau să te privesc, nu te-am văzut niciodată aşa, trupul tău doar al meu, pielea ta; închide ochii şi mângâie-te…, te rog…
…te rog, dacă poţi, nu îţi deschide ochii, mângâie-te doar…, mâinile tale sunt frumoase, visez la ele de atât de mult timp încât acum vreau să le privesc, îmi place să ţi le văd pe trup…da…aşa…, te rog continuă şi nu deschide ochii…; sunt aici şi nu ne vede nimeni, sunt aproape de tine, mângâie-te, mângâie-ţi labiile…şi clitorisul te rog, uşor, tandru… este frumos să-ţi privesc mâinile, te rog continuă; îmi place să privesc asta şi îmi place să te privesc pe tine…, nu îţi deschide ochii, nu încă…, să nu îţi fie teamă, sunt lângă tine, mă auzi? Sunt aici, te pot atinge; da…, mătase…, o simţi? Este cearşaful de pe mine; nu deschide ochii şi mă vei avea, îmi vei simţi buzele; când te voi atinge pentru prima dată, va fi cu buzele; nu vei ştii unde, dar la un moment dat vei simţi căldura buzelor mele pe trupul tău…, nu vei ştii unde dacă nu îţi vei deschide ochii…, nu îi deschide… le vei simţi undeva…
…poate le vei simţi pe ochi, îţi voi atinge pleoapele şi sprâncenele, vei simţi căldura lor în interior, în interiorul ochiilor sau poate pe labiile şi clitorisul tău; le voi aşeza acolo, le voi deschide, voi mângâia şi linge încet, încet…, voi apăsa şi printre buze îmi vor intra în gură; le voi apăsa cu limba şi saliva îmi va curge, va aluneca pe mâinile tale…, sărutul şi mâinile tale…amestecate…până când, la final îţi voi săruta inima pentru că te vreau…, şi cu inima ta în gură, vei fi a mea cu adevărat…, în inima ta fiind, vei fi a mea pentru totdeauna; dacă nu mă crezi, deschide ochii şi priveşte-mă…sunt eu…; cine va putea vreodată ignora sau nega acest moment?!…, trupul meu fără mătase şi mâinile tale care îl ating…, ochii tăi care mă privesc…
…degetele tale îmi vor atinge, îmi vor cuprinde penisul, limba ta îmi va linge buzele, vei aluneca sub mine, mâinile tale îmi vor strânge corpul…, voi aluneca pe corpul tău, încet, tandru…, eu în interiorul tău mişcându-mă încet, mâinile tale îmi vor acoperi ochii, degetele tale la mine în gură, plăcerea din ochii tăi, vocea ta, te mişti încet, senzual…, dar până în momentul în care mă vei răni, plăcerea mea, braţele tale care mă strâng, mă sufocă, braţele tale care nu mă lasă, care mă înlănţuiesc…, forma penisului meu care te penetrează…, o violenţă dulce…
…îţi văd ochii, îi văd căutându-mi privirea, îmi caută privirea, vor să ştie…ochii tăi…cât de mult, până când să mă rănească…, cât vrei tu…, nu există sfârşit…, nu se va sfârşi niciodată…vezi?!
…nu ne va lua nimeni acest moment, vei plânge şi eu îmi voi şterge lacrimile…, nu mai există scăpare sau…, nu mai putem rezista momentului…acest moment va fi, de acum înainte, va fi până la final.
…ce a fost pentru noi, am făcut deja, iar tu ştii asta; crede-mă, am făcut asta întotdeauna; dar dacă te face fericită…acum…uită-l pe cel care, fără regrete, îţi spune, adio.
Antitextul la textul de mai sus e mult mai concis, tranşant, nu pierde vremea cu emoţiile, nu se mai căzneşte să monteze cu grijă cele două linii doar de dragul intersecţiei. Nu. Recurge la paralelism, decretează paralelismul ca eficient. Dacă tot se află la capitolul – anti – proclamă o antivorbă a unuia: mai bine fă-ţi un trai câştigând, decât o viaţă oferind, lăsând ceva în urmă!
Antitextul e în concordanţă, se conformează textului, se prezintă şi explică prin sine:
…şi-au făcut sex oral unul altuia o viaţă întreagă, au trăit fericiţi, fiecare de pe urma propriei formule a fericirii şi au murit. Unde au ajuns, nu ştiu; cert e că intersecţia cuprinde totuşi o premisă; îţi dezancrasează mintea măcar, te face optimist şi curios; e şi speranţa o încredere a existenţei unui sens în toate; dragostea ca dat şi speranţă.
Autoasumarea funcţiei de…pare să fi fost alegerea echilibrată. Aventurile în creaţie şi posturi de gen – creator, te cam scapă de plumbul despre care spunea Bacon că ar fi recomandat omului ca să nu o ia razna. Funcţia asta modestă şi traficată peste măsură deja prin diferite universităţi de tip afacere sau educative i-a oferit un mediu static mult mai controlat şi controlabil decât prospeţimea, impertinenţa şi curajul, puteri minunate de altfel, dar fatale dacă sunt scăpate din frâu, sedus fiind subiectul, insul, de mirajul autenticităţii. I-a oferit un sistem de legi dintre care cea mai deosebită şi plină de valoare lege este libertatea.
Cea mai grea lege este libertatea, într-adevăr…aşa cum spunea tătuca Steinhardt. I-a pus pe tavă statornicia, l-a prezentat principiilor, unor înţelepciuni care spun că dacă nu modelezi bine forma, dacă nu o vezi, dacă nu ţi-e clară, cum să poţi vorbi de esenţe?! Esenţe care sunt atât de ascunse încât jetul nostru cognitiv e comparabil cu o ultimă râgâitură a robinetului când se taie apa pentru diferite lucrări de întreţinere.
Dacă nimic nu are sens, cel puţin să le dăm noi un sens, dar cu siguranţă nu din postura condamnatului; nu suntem condamnaţi la nimic. Dar dacă ne place victimizarea, atunci ne declarăm condamnaţi la noi înşine; fiecare lui însuşi şi fiecare celorlalţi. Acum doar, mi se pare că are dreptate Merleau-Ponty; e necesar să ne dăm un sens sau…, mai degrabă, să ne căutăm sensul.
Ne suntem propria teză şi antiteză, în acelaşi timp.
Oferă-ţi
Religia (îţi) oferă continua unificare şi reunificare a ta cu tine însuţi. Iată adevăratul sens al cuvântului religare. Nu eşti obligat să accepţi religia şi nici nu mă miră că nu o accepţi (pentru cel ce nu o acceptă). Când te-ai acceptat deplin ultima dată? Mai întâi trebuie să te cunoşti, dar şi ăsta e motiv de fugă. Vei spune că te accepţi, că te-ai acceptat întotdeauna şi cu siguranţă o vei face şi în viitor. Dar eşti într-adevăr sigur că te-ai cunoscut dincolo de reflexe, de instincte, de automatismul cu care ne trăim viaţa de zi cu zi? Nu cred. Altfel ai fi avut un atac de panica. Aşa se întâmplă, aşa decurge situaţia – autocunoaşterea – de fiecare dată; de fiecare dată pentru fiecare om atunci când este prima dată. După aceea rămâi cu tine; după aceea îţi realizezi magnitudinea; observi că nu te mai încape corpul. Începi să-ţi dai seama cât de mic erai în acele momente ale vieţii, în acea perioadă a vieţii în care trăiai automat cu existenţa propulsată de reflexe şi instincte. Clarific: instinctul nu înseamnă doar foame şi înmulţire (sex).
Când îţi trăieşti magnitudinea, şi cu ajutorul celui de-al treilea ochi, poţi desena un întreg compendiu explicativ al texturii oaselor craniului văzut din interior. Când îţi trăieşti magnitudinea, în pauzele dintre stările de anxietate paroxistă, experimentezi cea mai bună comedie; nu vei râde…dar sigur vei zâmbi comparându-te cu corpul tău (fizic); chiar dacă îi simţi strânsoarea, chiar dacă sufletul, raţiunea, conştiinţa vrea eliberare. Vei zâmbi şi-ţi vei spune: cum poate ceva atât de imens să încapă în ceva atât de mic şi nesemnificativ?! Şi totuşi…te gândeşti că Cineva a montat cap la cap particule minuscule de praf şi nisip doar pentru a cunoaşte tu, a te cunoaşte cu adevărat.
Când devine rău, rău de tot…când nu mai ştii dacă tu observi lumea sau tu eşti cel observat…, de către tine…, atunci te întrebi: bine, dar care sunt eu, cum să-mi controlez gândurile…le pierd…nu mai am de ce să mă agăţ, să mă sprijin…nici de-un gând măcar pentru că nu mai ştiu cine-l gândeşte – cel observat sau cel ce observă?! – în exterior toate par a fi componente de plastic rânduite pe o tablă…anostă, gri, fără viaţă…artificială…revin;
Într-un final, unii reuşesc să sfârşească lupta cu succes, iar alţii, din păcate, nu. Ține de credinţă.
Pe bună dreptate: e fericit cel ce a fost înainte de a exista.
Viciat duplicat
Permanent eşti rupt. Viaţa e uneori agonie şi suferinţă datorita durerii rănilor deschise dintre tine şi tine. Franjuri sângerând tragi după tine pe trotuare, ieşi doar noaptea, întunericul ascunde dârele de un roşu închis alunecând pe blocuri, pe case…dâre scurse din paturi, de pe cearşafuri impregnate până la refuz de sânge.
Doar copacii sunt cum au fost întotdeauna, curaţi. Cuiburile de păsări sunt tot acolo.
Păsări.
Oamenii dorm. Câteva ore de linişte până la durerea trezirii dimineaţa. Aprinzi o ţigară şi scrii. Prelungeşti extazul. Îţi negi ziua, fatidica zi a trezirii în acelaşi tu. Rupt.
Eşti rupt…între tine şi tine. Printre franjuri de răni şi înjunghieri, se întrezăreşte o aortă. O aortă uscată şi goală. În urmă cu vreo două mii şi ceva de ani, ţi s-a oferit ocazia să-ţi umpli aorta. Religare. Să te legi de tine cu tine. Să fii din nou una cu fiinţa ta Reală şi Fiinţa.
(erori, erori, erori, duplicat, viciat duplicat)
Despre mine – tine
Lumea este interesată de ce face un om, izolându-l parcă de lume, păstrând o anumită distanţă doar pentru al comenta, pentru a se îngriji de fericirile sau necazurile lui, de a-şi creea – din acel om – propriile satisfacţii şi mulţumiri pe care ea însăşi, lumea, nu şi le poate altfel oferi.
Clevetirea. Carburantul minţii otrăvite, toxice.
Lasă-ne Doamne în sânul duşmanilor dacă trebuie, dar fereşte-ne de lumina falsă.
Traducerea din română în română ne spune că primul meu duşman sunt eu.
Mințile puternice discută despre idei / Mințile medii (mediocre) discută despre evenimente / Mințile slabe bârfesc
(adaptare după Socrate)
Mortul era poet
Mortul era un poet. Natura esenţială a omului este sentimentul, viaţa afectivă. Mortul era un poet. Metafizica s-a născut odată cu fiinţarea naturii esenţiale. Desenăm cruci. Ne facem medalioane cruci. Ne îmbrăcăm cu haine inscripţionate cu cruci. Ne facem cruce. În fiecare zi ne punem pe cruce oferind astfel un sens viitorului. Suntem cruci. Tot oraşul, tot satul, toată planeta este locul răstignirii. Portalul sufletului. Sclipirile de lumină din ochiul Spiritului.
Ne desenăm promisiunea. Ne îmbrăcăm cu promisiunea, ne tatuăm cu promisiunea. Trăim pentru promisiune. Singura promisiune în întuneric. Un singur om este întreg universul şi toate celelalte universuri. Un singur om într-o multitudine de ipostaze materiale. Ne desenăm cruci pe hârtie, ne desenăm cruci digitale. Singura promisiune în întuneric. Singura ta promisiune în tine. Când ţi-e frică de tine…când te sfâşie acel sine.
Împăcare, împăcare, împăcare. Cu acel sine, acel sine, sine. Mortul era poet.
Abonat la porno
Se uită pe porno şi îi place ce vede: bărbaţi păroşi, lascivi şi libidinoşi.
Se uită pe porno şi îi place ce vede:
femei fără definiţia principiului feminin, echivalent cu principium essendi.
Exemplificativ, ca o explicaţie, notez o vorbă care mi-a plăcut, o mare vorbă:
Dumnezeu este principium essendi al adevărului şi adevărul este principium cognoscendi al lui Dumnezeu.
Femei victime a lipsei acelei legi care protejează imperativ, eficient şi eficace (nu doar o formă frumoasă în constituţie) fiinţa umană. Femei care înghit şi bani…la propriu dacă trebuie…dacă aşa îi dictează fantezia acelui bărbat păros, lasciv şi libidinos; femei care înghit şi bani la propriu dacă trebuie…probabil că nu trebuie…un salar decent ar fi de ajuns.
Bărbaţi şi femei victime ale justificării salarului de legiuitor. Orice, edictăm orice, cât de penibil o fi, nu contează atât timp cât justificăm sfidarea, atât timp cât satisfacem darea de seamă la final de sesiune a legislativului. Cât justificăm sfidarea…cât timp mai permitem justificarea sfidării?!
Un salar decent ar fi de ajuns.
Prin drepturile – creanţă, statul se obligă să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.
Un salar decent ar fi de ajuns.
Ar fi de ajuns şi statul nu are nimic împotrivă. Îţi oferă dreptul la dezvoltare prin capacităţile tale, atât cât sunt, dar sunt ale tale; prin munca ta; atât cât poţi, dar o faci…şi o faci cu drag, pertinenţă şi dedicaţie.
Da, statul permite, acceptă oferta dedicaţiei tale. Îţi dă dreptul la muncă…dacă ai ce şi unde; dacă îţi găseşti! Asta rămâne la latitudinea ta. Penibil şi penal. Un stat inculpat, stat inculpat, inculpat.
Ce bine era când statul era doar suspect! Chiar dacă mulţi erau victime. Erau victime, dar nişte victime cu speranţă.
Acum…pa şi pussy.
Din jurnalul unui abonat la porno; abonament justificativ de atitudine orientată anti-ipocrizie.
Întrebare și răspuns
Știi pentru ce merită să trăiești?
Pentru ceea ce merită să mori.
Ăsta e motivul pentru care trebuie, nu doar că merită, să faci din fiecare zi, o zi de valoare. Altfel, te trezești că nu este nimic pentru care merită să mori și cu siguranță te vei întreba ce rost are să trăiești.
În concluzie, alege în fiecare zi doar lucruri, actiuni, concepte, principii, idei si oameni de valoare.
Tablou mintal-muncitoresc
Furnici printre oțeluri,
Căldură printre molecule reci,
Destin muncitoresc destin rugos;
În hala gri de un miros de ars înecăcios,
În uniforme albastre, parc-amintesc de cerul
Pe care-l vor vedea doar după patru;
Ultimul sindicalist e mort,
Și-o dată cu el ultimul mare venit îngropat;
Adio, mă Ioane,
Adio, mă Petre,
Of, of, mă Gheorghe,
Of, măi cumetre.
.
Un lucru, pe lângă atributul existenţei, are şi o caracteristică intrinsecă, are un sistem de coordonate în el însuşi, are dimensiune. Prin comparaţie, punctul doar există, pur şi simplu. Nu-l poţi atribui spaţiului, pentru că nu se deţin în comun. Punctul există în spaţiu, dar nu are spaţiu material în interiorul său. Punctul este adimensional. Este o existenţă evidentă care ne spune despre spiritualitate. Spiritualitatea doar este, pur şi simplu. Este în ea însăşi, în natura proprie la fel cum transcede interstiţiile materiei; la fel cum este în spaţiu, la fel cum se manifestă în materie şi spaţiu. Punctul este amintirea spiritualităţii, este rechizitoriul de punere în mişcare a acţiunii în infinit. Este memento mori tot atât cum este şi dogmă prin prisma definiţiei dogmei de mister revelat. Să învăţăm deci să punem punct, să învăţăm să deschidem calea nouă spre un alt punct.
Să căutăm repere spirituale cu care să intrăm în coliziune frontală. Nu facem slalom. În orice punct pe parcursul vieţii…, …şi dacă stai bine să te gândeşti, fiecare lucru cu atribut dimensional e o colecţie de puncte. De aici, de unde suntem acum când citim, ne zgândăre o întrebare: ce este dincolo de punct? Simplu; Ce este și aici dar fără franjuri de minerale, vegetale și carne. Fără interstiții, după cum scrie mai sus.
Simbol reprezentativ pentru grijile unora. Mult simbol pentru o nimica-toată.
După mine n-o să plângă nimeni,
După mine n-o să râdă nimeni;
Nici n-o să stea vreunul mut,
Dar nici prea mult n-or să vorbească.
– Trebuie să mă simt?
Spuse ea violent
Într-o română stricată și fără accent,
Apoi se pune în pat,
Se întinde pe marginea patului,
Își dă jos chiloții și cu un deget își mângâie
Gaura curului;
După mine n-o să plângă nimeni,
Dar va râde, poate…ea.
(din ciclul: Iartă-i Doamne că nu știu ce fac!)
Absența gândului
Ce este visul? Nu știu exact ce este visul dar știu că în vis îți trăiești gândurile, trăiești în interiorul gândurilor cu toate simțurile, vital, aparent în realitate.
Lipsa visului este un moment de netrăire, de non-existență, de a nu fi, de lipsă a fiiri.
Absența gândului este dureroasă. Imaginează-ți realitatea pe care o știi cea mai apropiată de tine, cea care risipește orice îndoială, cea în care negi cu tărie posibilitatea unei aparențe doar; cea de aici, de acum, definită de momentul acesta în care citești; imaginează-ți această realitate, dar fără gânduri…
Deja te-ai transpus, un gând…te-ai transpus prin gândire. Ideea e să nu te negi, nu te anula, nu-ți tăia visele, dreptul tău la partea ta de vise. Gândește cât mai mult, visează deci și tinde spre a atinge.
Absența gândului este dureroasă.
Critica înseamnă neacceptarea visului celuilalt; când realizăm unitatea noastră, a tuturor în Unu, vei observa că visele altora sunt și casa ta așa cum visele tale sunt și casa altora. Critica va fi constructivă atunci când pui mâna la zidirea casei. Va fi distructivă atunci când cultivi individualismul – atunci când ajuți la demolarea casei.
Ai grijă la critică. Nu distruge vise. Nu-i aduce în starea de a nu mai gândi, de a refuza gândirea de frica pedepsei; a pedepsei umane care de nenumărate ori este nejustificată și nedreaptă.
Absența gândului este dureroasă.
Poetul furtunilor
Suavitatea – un amestec de dramă, romanță și fericire.
în gând, în mine, …frumos într-adevăr…, die unsterbliche Geliebte…
…și cum ar spune un poet al furtunilor – te urăsc pentru că mă lași singur în lumea asta, dar îmi lipsești enorm.
Mă sprijin de destinul tău, mă sprijin de disperarea ta, căci disperarea este evidența existenței sufletului în contrast cu lumea ignorantă și îndrăgostit de cer…
Om
Omul ordinar
Am chef de credință. Mi dor să cred. Îmi lipsește siguranța îndeplinirii dorințelor datorită încrederii în Dumnezeu. Vreau să transform imensitatea necredinței mele în puterea credinței mele.
Omul ordinar. Ce frumos el este atunci când are chef.
Omul extraordinar
Am chef de satisfacții. Mi dor de aclamații. Vreau să transform imensitatea lui Dumnezeu în nesfârșite înzestrări ale talentului meu. Îmi lipsește să simt pe genunchi suflul ovațiilor celorlalți.
Omul extraordinar. Ce frumos el se adoră.
Omul ordinaroextraordinar
Am chef să-mi pese de toți.
Omul ordinaroextraordinar. Ce frumos.
Invaziv
Îți recomand să te dai cu praf de rugăciune,
Îl găsești în cosmos; nu-l vezi, dar e acolo
Ține galaxiile împreună.
Cu ulei de necunoaștere să nu te mai ungi.
Nu mai provoca expansiuni cosmice materiale inutile.
E doar iluzia din gândul-energie decodificată în sens de infinit.
Fiecare rugăciune e un vreasc
Și fiecare voință e o cutie de chibrituri,
Rugăciunile ard, ard tare spre cer,
Te așezi lângă
Și îți încălzești inima
Singurul care
Ce este frica la om?
Frica este dovada necredinței. Frica distruge încrederea, iar fără încredere nu este credință.
Să nu fi sigur de nimic; singurul țel pe care trebuie să-l atingi este să fi sigur de credința ta.
Să manifești fapte de credință; credința fără fapte este o credință moartă; așa cum trupul fără duh e mort.
Rămâi în lanțuri cât vrei tu. Gardienii sunt muți și surzi.
Lanțurile se vor rupe atunci când le vei spune tu să se rupă. Nu are cine să te elibereze decât tu.
Atunci când vei spune lanțurilor să se rupă. Trebuie să fi hotărât.
Celui nestatornic și nehotărât, Dumnezeu nu-i oferă nimic.
Legea slobozeniei este voința. Legea desăvârșită este legea slobozeniei.
Atunci când ești liber ești perfect. Voința eliberează.
Dat fiind că toată cunoașterea și știința se află la Isus Hristos, atunci care este singura obligație a omului, cât trăiește, în afară de a se asigura de propria credință?!
Rațiunea pornește de la cunoaștere pentru a ajunge la credință – Sfântul Vasile cel Mare
„Un om fără religie”, zice arhidiaconul Ilare, “fără credinţă, fără simţul răspunderii faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de sine însuşi, este o fiinţă supusă jocului tuturor împrejurărilor.” …
…și din nou:
numărul de evenimente = demoralizare x (voință) ⁻¹
Silvia Bebereche, o doamnă-poet cu a cărei sensibilitate şi fineţe literară este greu de intrat în competiţie, mi-a împărtăşit un rafinament, o nobleţe: o spovedanie literară.
Multumesc pentru aprecierea pe care mi-ai adresat-o. Aştept un eseu în care vei cugeta asupra acestei deşarte dorinţi de recunoaştere, acestei bucurii care ne umileşte, de a primi elogii… Cunosc persoane care nu ar recunoaşte nici în ruptul capului că parada pe care o fac în limbaj bombastic şi în gesticulări intelectuale reclamă cu mari strigăte admiraţia galeriei. Eu mă simt nevoită să mărturisesc că-mi recitesc scrierile cu dragul acela lipsit de obiectivitate al mamei pentru copilul ei, şi-mi zic în sinea-mi: “O, dacă Cutare ar citi chestia asta… Ce m-ar mai admira…” Şi când mă admiră, îmi vine să-l pup…. “O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi…?”
La care eu…am încercat un răspuns, timid, pâna la patologic:
Dumnezeu nu ne vrea vite. Ne-a dat simţământul umilinţei tocmai pentru a fi oameni, pentru a ne detaşa şi evidenţia de celelalte populaţii terestre. Dar dacă ar fi fost numai pentru atât, ar fi fost prea puţin. Dumnezeu e mult, nu umblă cu căniţa sau intr-o căniţă; nici cu un vers ci o poezie, nici cu o frază ci o operă întreagă.
Ar fi fost prea puţin numai pentru atât. A dat simţământul umilinţei şi pentru a face diferenţa între oamenii slabi şi cei puternici.
Omul slab tânjeşte după admiraţii, vrea şi el o virtute, se fâstâceşte, trăieşte doar momentul. Cel puternic este născut din virtuţi, îi bate-n piept virtutea, scrie într-un veac pentru a fi citit într-un alt veac. Omul puternic nu cunoaste frica, admiraţia tânjeşte după inima lui; cunoaşte lacrimi, e adevărat, dar lacrimi de fericire pentru ceea ce are, Datul din Duh: credinţa in Dumnezeu şi prin Dumnezeu în el însuşi.
Finalul aparţine doamnei-poet: (cred că are competenţă în a pune concluzii)
Stând într-o rână cu trei coaste în dinți, axiotropica Doamnă medita adânc la valorile cu care se îmbogățise de nu mai ducea lipsă de nimic, de când purificase sfintele-i incinte ale țarcului de răspunsuri crescute aiurea din pământ tocmai când se aștepta la norișori pufoși și intangibili. Dacă oița aceasta nebunatică , sărind într-un picior către râpă, avea să cadă , exista undeva prin Evanghelii Un Păstor Bun care este specializat în căutarea acestor rătăciți. O s-o găsească și o să se bucure cu cei din ceruri. Ea, Doamna Căutătoare de Valori, avea altă poruncă : scoală-te și mănâncă multă carne ! Nu mai știa de la cine venise ordinul, dar era în plin festin.
Oița n-a căzut. Se mai învârte și azi în jurul staulului : intru, nu intru…
Unui articol despre libertate
Ne manifestăm libertatea atunci când alegem să fim oameni (mai ales unul cu altul). Atunci lucrează într-adevăr liberul-arbitru. Fără contrarii el nici nu există. Principiul contradictorialității ne poartă spre adevăr. Mă contrazic pe mine atunci când gândesc imediat după ce am fost un animal, după ce am acționat instinctiv. Mă uit în urmă și aleg de fiecare dată să fiu om. Aleg aposteriori; așa că libertatea este de asemenea câștigul în urma experienței. Libertatea se dobândește. Ne întoarcem întotdeauna în trecut pentru a fi liberi în viitor.
Dar nici nu sunt mândru ca am liber-arbitru. Sunt mândru, recunosc, atunci când îmi dau seama că sunt foarte om, foarte uman. Atunci când mă aleg cu libertatea după ce am fost animal.
Atunci când din tristețea, suferința de a fi acționat după instinct, îmi întrezăresc omul din mine, mi se naște speranța că de acum înainte voi fi om. În momente ca acesta, inspir adânc libertate și îmi spun că de mâine….da, de mâine….
Și ce văd din vârful muntelui? Mă văd om și animal și mai văd ca nu este pricină de întristare; văd că pot să aleg, că sunt liber să aleg și condamnat astfel fericirii.
Știu că sunt om.Da, asta e clar deocamdată. Mai important e că știu ce este omul pe pământ: un animal liber de instincte.
Sau …poate că omul este animalul cu un singur instinct: instinctul rațiunii.
The great riddle
The last erratum of the white tomb memorial
Even if I fall into the deep vast emptiness which you’ve always looked at as being the fall of every season, I’ll be a moonflower, a sole passenger with a glimpse of sorrow in the eyes. I shall tenderly whisper into your ear that heaven was blind to my grief. What will you say as you awake?…you will turn to me for one last time like this goodbye, the goodbye and say…”you went so silent with the angels of distress…” the ghost in all this dark, into the sleeping death, and all we can hear is the cry of silence.
This white tomb – This cold front, seems to cause an entire dissonance inside your thoughts, your perception – as we find ourselves in the middle of this nowhere pure as snow. Together alone. Floating away in every direction, I could hear the water at the edge of all things. This white tomb – This cold front, then the quiet explosions, my mind was a fog…my heart became a bomb…from dust to the beyond straight into the explosions in the sky losing you to you. Heaven can wait until we will say goodbye to everyone for tonight we burn like stars that never die.
The great riddle #1
The first erratum on the nearby tomb
This novembers doom, an eulogy for the living lost. What could have been instead of this rain? Instead of this twilight innocence. Nothing, but an autumn reflection that still remains. Sitting on the edge of this tomb, this tomb of the immortal beloved hearing and chanting aloud a mental symphony, all I want is some lithium and a lover, a shadow of your own self. An image of you on the other side. For you through me your sister nightfall, my lost Lenore…the pale haunt departure, a cry for the moon.
Ia mai du-te tu-n uitare!
Piei satano! Sunt preș la picioarele lui Christos, nu vezi?!
Ochii mei văd, mai bine, preferă întunericul din noroiul de pe pământ pe unde umblă Mântuitorul cu cei aleși; sigur…și nu zic: cine știe?! pentru că știe cel pe pragul căruia stau. Da, auzi bine și degeaba te miri prefăcut! Lumina vândută de tine dă-mi-o pe gratis sau plătește-mă să o primesc și-ți sparg capul cu arginții tăi. Și…așa ca o informație pentru tine: e plăcut aici în noroi dovedind că nădăjduiesc la El și nu-L folosesc în acte de filantropie pentru propria radianță, pe deasupra și falsă…de obicei e falsă orice autostrălucire. Îți spun toate astea ca să nu mă mai deranjezi; crede-mă că mai bine te apuci de renovat iadul…aerisește, scapă de igrasie, dezordine, mizerie…ești cam neîngrijit de altfel.., deschide ferestrele, lasă primăvara să intre, nu sta acolo să clocești îmbufnat și plin de tine ca un râzgâiat ce ești. Scapă de tine și ieși pe câmp sub soare la ”joacă” educativă.
Da…, chiar așa vorbește un preș care se vrea de ușă împărătească. Dumnezeu nu vrea pentru om fără om. Îndrăznește! ca să îndrăznească și Dumnezeu spre tine.
Din dol notoriu
Ieşirea din dragoste înseamnă a fi subiect al aplicării dreptăţii. Dragostea acoperă păcatele celor iubiţi, dar în lipsa ei – evident – că expuse, greşelile se clocesc sub soare şi încep să pută.
Pe urmă, putoarea adie pe la nasul dreptăţii care se trezeşte şi se exercită. Uneori prin oamenii dreptăţii căci mai există şi ăştia sau în lipsa lor, de la sine.
Singur să fii în tot deşertul sau singur să pluteşti pe întreg oceanul – greşeala te costă. Greşeşti faţă de tine – o păţeşti; greşeşti faţă de legităţile naturii – o păţeşti din nou.
Pe cale de consecinţă rezultă că punerea în mişcare a acţiunii în dreptate este independentă, din oficiu pe când punerea în mişcare a acţiunii în drept este dependentă de om şi exercitarea acestuia.
Simt în permanenţă că dreptul şi dreptatea nu e totuna aşa că am avut sau am o tendinţă compulsivă de a scrie la acest subiect. (îs mare păcătos)
Libertatea este cea mai grea lege. Poi da, pentru că e o lege a dreptăţii şi îi este foarte foarte greu omului să nu-şi greşească, să nu păcătuiască faţă de exterior.
Nu-i nevoie de concluzie scrisă fiind totul clar-cristal, dar totuşi concluzia sună tare bine: păcatul este actul de inculpare autoscris întru detenţiune.
Despre perle
Preambul: Omul superior din viitor s-a jucat de-a Cosmocratorul, dar produsul s-a dovedit a fi inferior, așa că omul evoluat și-a aruncat produsul – omul de azi – undeva în trecut și nu doar atât: de-a dreptul într-o altă dimensiune.
Biblia îmi stă pe jos..pe parchet și nu din lipsă de respect, ci pentru că e foarte mare și nu-i găsesc un “loc potrivit niciunde”. Sau sunt eu prea mic pentru “raftul de sus”
Sarcina mântuiri nu este a noastră. Oricât ai încerca singur, nu te vei mântui niciodată. Există infinit, așa că nu ți-l demonstra încercând să te mântuiești singur.
Dovada se află într-un sfat al lui Dumnezeu dat oamenilor: nu aruncați perle porcilor!
El a făcut-o, pentru că El poate mântui. Dacă nouă ne-a recomandat contrariul înseamnă că în nici un caz nu suntem destul de potenți să realizăm mântuire. Nu-i deschizi în veci Poarta de unul singur. Încearcă dialectica materialistă, du-te pe mâna ei, dar este ca și cum ai vrea să creezi o mașină de făcut șuruburi cu un produs al acesteia: cu un șurub!
Cum a făcut-o El? Cum a aruncat perle porcilor? De fapt nu cum, ci chiar a aruncat?
Da. A aruncat. L-a aruncat pe Isus Christos.
El a hotărât să facă ceva ce numai dragostea nemărginită poate face, şi anume să trimită pe Fiul Său, Unul-Născut; să-L îmbrace în zdrenţe omeneşti, în zdrenţele unui cerşetor, pentru ca să nu inspire teamă cerşetorilor prin lumina şi măreţia Sa. El a hotărât să arunce porcilor cea mai de preţ perlă a Sa, să o arunce celor ce se scăldau ca porcii în noroi.
Pentru că poate mântui. pentru că tu nu poți. Pentru că un șurub nu-și poate construi mașina care l-a făcut.
Pentru că pâinea nu se poate transforma în grâu, să acopere pământurile și să hrănească gloata.
Pentru că programul informatic nu poate scrie liniile de cod ale omului.
Pentru că fiul nu-și poate fi tată.
Pentru că fiica nu-și poate fi mamă.
– nici un amestec de dreptate şi nedreptate, căci totul este dreptate;
– nici un amestec de frumuseţe şi urâţenie, căci totul e frumuseţe;
– nici un amestec de lumină şi întuneric, căci totul este lumină;
– nici un amestec de fericire şi necaz, căci totul e fericire;
– nici un amestec de viaţă şi moarte, căci totul e viaţă.
Vechiul postmodernist
Nu trebuie sa fi luptat toate luptele,
Nu trebuie sa fi fost străpuns de toate săgețile,
Ajunge sa fi privit si privit bine
Pentru a te întări in Promisiune.
Ce poti să-i spui unui tânăr cărunt?!
Nimic…
din ce nu a fost spus;
Ajunge să-i trimiti o îmbrățișare tandră
cu primul vânt.
Sau…cu tot ce i-ai mărturisit deja,
Te-a dezbrăcat, i-ai căzut,
Te-a mărturisit, din nou te-a conceput;
Pas și pricepere
Omul ascuns după veșminte aurii
Scrie, pentru a nu-și uita rațiunea de a fi,
Zbaterea unei monede care nu mai crede-n simonie
Care demult nu mai cumpără pe aparențe,
Care așteaptă, oferă și se oferă pe sine.
Așteaptă ceva, pe cineva să vină
Din depărtarea următorului pas,
Să-i-mbrace înțelepciunea cu o pricepere fină,
Tandru să le curgă-n suflete, să-i poarte
În lumină.
Cât despre pământ, înțelepciunea ne spune
Să-i arătăm tot respectul, să-i dăm ce i se cuvine,
Să-i lăsăm trupul și să-i mulțumim
Că a permis ca apa să se transforme-n vin.
Dar până atunci, greșeala zilnică-i mare
Ia chip de cugetare, ochi și suflet fură
Deîndată ce apare ca o fată morgană
Într-o falsă zare;
Aplaudând tremurând,
Ultima dată când am încercat să mă găsesc,
M-am apucat să sap în lut;
Și-n loc de organe din care trup să-mi făuresc,
Am gasit un bob, era mic,
Nu era crescut și era mut.
De atunci niște veacuri au trecut,
M-am salutat frumos și mai departe am…
Dar stai!…, mi-am zis…
Ceva sau cineva îmi pare cunoscut
Acordând pe marginea drumului lira
Pe care s-o trimit în lume
Departe peste munți, rețele, atomi și electroni
Acolo cineva m-a așteptat, m-a visat
Chiar fără un nume, m-a vrut.
Într-un târziu, o voce m-a strigat
M-a ademenit, m-a îmbiat și mi-a vorbit
De dincolo de rețele, atomi și electroni
Se eliberase, se întinse, străpunse bobul
Care îl lăsasem mut. Copii și cei deveniți din copii, m-au rugat pâna m-au forțat să mai dezvălui ceva, un fel de in memoriam, momente din viața poetului mort. Ceva mai tare, de calibru, un gând să te apuce tremuratul:
Azi-noapte-n birt cu mortul poet. Convorbiri.
Poetul mort e acum mai viu ca niciodată,
Și-a câștigat adevărata sfială duhovnicească, (îmi destăinui)
Acum n-am limite, sunt simplu, sunt bun și te iubesc!
Știu ce-i frumosul! De-ar fi doar și omenesc…
Înainte dacă m-ai fi întrebat
Unde se sfârșește marea? ți-aș fi răspuns:
La orizont!
Acum sunt viu, n-am margine, nu sap tranșee
Nu îngenunchez sub săbii, de gloanțe nu sunt străpuns!
Acum sunt o idee, un gând, un joc de himere,
Iar himen nu mai fecundez,
Deși, ce-i drept, pe pământ îmi era ca un crez.
Mii de versuri ce ești
Eu m-ascund în colț de poezie,
Tu te-ascunzi în colț de vers,
Eu întregul,
Tu o parte
Întotdeauna ai trăit ceea ce acum simți,
Un ciob ai mai fost
În vreo desagă de pe vreun umăr.
Eu întregul
Care știe că detaliul stă în parte.
Iar perfecțiunea întregului este suma detaliilor.
Sufletul intuiește precum ochiul observă,
Mă intuiesc ca nefiind eu sau nefiind autonom;
Te observ ruptă-n mii de versuri,
Titlul este numele meu,
Iar în dicționar la definiția poemului
Am găsit pronumele meu,
Eu.
Am aur
Am aur. Deși am aur, nu intru în conflict cu marile corporații miniere. Nu m-au contactat, nu le trebuie vreun parteneriat, nici nu-mi oferă bani în schimbul drepturilor.
Am aur. Un aur care mă atenționează. Căruia îi greșesc, dar care are răbdare. E un aur tolerant. Mă avertizează când o iau razna, mă întorc spre el când deznădejdea mă acaparează. Îl cred tot ce-mi spune și în același timp mi-e greu să cred că are și apanajul acțiunii în real, atât cât poate fi de real rezultatul interferenței dintre observație și unda de probabilitate.
Am aur. Am filon-mamă, chiar și filon-tată. Am mină. Las porțile deschise noaptea, nu intră nimeni în galerii. Nu-mi fac griji de nici un fel. Îmi aștern pepitele pe hârtie, mai palpez cu gândul pepitele altora pentru că mai sunt câțiva prospectori ca mine.
Am aur. Și mi-e frică. Nu de hoți, ăștia n-au treabă. Dar după ce s-a dispus în numele meu măsura arestului preventiv la pământ și după ce mi-am citit rechizitoriul de trimitere în eternitate, mi s-a făcut teamă. Îmi dau seama cine sunt. Și mă panichez.
Mă uit cu jind la pastilele de pe frigider, mă întind în pat cu pepitele pe piept și adorm. Asta în cazul bun. În celelalte, mă încord, încerc cu gândul să opresc gânduri. Încerc cu aparatul viciat să deviciez aparatul. Cui pe cui se scoate.
Am aur. Dar sunt atât de tâmpit încât îmi trag cele trebuincioase din prostii.
Greșeala ca ceas deșteptător
Păcatul te face să-ți reconsideri poziția; să știi sigur unde te afli, să te asiguri și reasiguri de tendințele pe care le ai, de ceea ce gândești, de locul unde îți este comoara. Unde se află comoara ta, acolo e și inima ta. Firea omului este năbădăioasă, curioasă, nestatornică; dacă stă prea mult în lumină îi trebuie un dram de întuneric. Firea omului este aventuroasă. De aceea și păcatul ajută. Te face să nu te rutinezi de cele bune și să ai tendința de a le părăsi. Păcătuiești, te apasă regretul și iată că știi ce vrei, unde vrei înapoi. Ieși pentru puțin timp tocmai ca să-ți dorești să fi în interior. Ieși pentru puțin timp pentru a nu te plictisi de interior. Toate trebuie făcute cu măsură, extremele sunt nocive, ne vor distruge la un moment dat. Fii sigur deci că și păcatul își are rolul lui în viață. Instaurează, echilibrează și menține media, calea de mijloc. Cumpătat. Să fi cumpătat în tot ceea ce faci. Pe pământ, prea multă sfințenie strică în sensul aducerii omului în sânul fățărniciei; prea multă nesfințenie ucide în sensul tulburării, dezolării, deznădejdii și într-un final pierderea rațiunii. Trândăvie din toate punctele de vedere: a minții și a trupului.
Nu e un text de autoexonerare, nu este o cugetare întru neimputabilitate; este o reflecție a ceea ce suntem, nici prea mult, nici prea puțin. Este rostul întrupării lui Dumnezeu; este rostul reiterării revelației Împărăției pe pământ.
Regretul. Păcatul înscăunează regretul. Regretul este una dintre cele mai importante facultăți ale omului. Ai nevoie de multă înțelegere, trezvie și putere de discernământ pentru a aplica regretul, pentru al manifesta. A avea puțin, înseamnă a avea multă grijă de comoara ta. Altminteri nu te căznești să-ți protejezi sfințenia când știi că o ai. Posezi atât de multă sfințenie încât uiți de ea, te ramolești, te inactivezi. Dar ceea ce e puțin, e bine gestionat, e întotdeauna exploatat spre bun folos. Drămuiești. Înveți să drămuiești. Omul drămuiește doar puținul. Multul îl risipește.
Cine nu adună cu Mine, risipește! Astfel că cine risipește nu e cu El. A fost până a adunat de risipitul, dar multul…uite că preaplinul îl adoarme pe om.
O altă faţă a sensibilităţii
Momentul crucial din viața omului schimbă fără echivoc calea devenirii. Este atacul de panică un asemenea moment? Dacă da, ar trebui de fapt să ne bucurăm de schimbarea majoră? Ce este constant pe lumea asta? Schimbarea. Atunci aș recomanda fiecărui om care suferă de atacuri de panică să stea liniștit; este într-o continuă autoconstrucție spre bine, o continuă contemplare și autocontemplare. Dar cu o condiție: să fie conștient de ceea ce i se întâmplă, să tragă foloase din căderea în interior, din călătoria în ființă survenită în cadrul atacului de panică pentru că, de ce nu, Împărăția lui Dumnezeu nu este afară ci în interior. Acolo trebuie căutată. Se poate că ai șansă. Dacă te trezești vorbind despre filosofie sau despre principii și concepte ce țin de filosofie, iar celorlalți li se pare că filosofia atunci se naște, nu dispera, ba dimpotrivă, bucură-te. Simplitatea ca și complexitate rezolvată așa cum spunea Brâncuși ne face să-l cunoaștem pe Dumnezeu, moment în care căderea în interior, întâlnirea cu tine însuți nu va mai fi devastatoare, nu-ți va da impresia că-ți pierzi mințile. Nu. Te va ajuta să te împaci cu tine însuți, să te accepți, să accepți că viața ta presupune tu și mai departe atacurile de panică vor înceta sau dacă nu încetează cel puțin vor fi gestionabile. Mai e o mare condiție la mijloc pentru ca simplitatea să funcționeze: lipsa pretențiilor, să nu mai ai așteptări de la nimeni și nimic. Să nu te atașezi prea strâns, să nu iubești prea mult; lasă astea celui care poate și a demonstrat-o și a luat asupra Sa și datoria ta de a iubi. Noi ca oameni nu prea știm ce e iubirea, o confundăm adesea cu pasiunea; e bună vorba aceea: mă iubești? la care el: o să văd dacă te iubesc după ce-mi trece pasiunea. Și încă ceva important: nu iubi cu sufletul carnea. Cam atât ar fi respectiv la trup. Sigur că înțelegi, că înțelegem asta, dar oare putem și accepta?! Nu-mi spune, știu: e greu de acceptat! Dar a lucra cu tine însuți nu trebuie nicidecum înțeles în termeni de normă de muncă. Este adevărat că și asta implică intensitate, condiții de a lucra cu tine, procedee psihologice, meditative, spirituale, o oarecare calificare în sensul atracției spre metafizică, dar în nici un caz nu implică vreo cantitate; nu, implică doar calitate. Fii sensibil, învață-te să fi sensibil! Cine se folosește de tine pentru că te vede sensibil nici nu realizează ce bine îți face! Nu realizează cât ai tu de câștigat în raport cu micul lui câștig în majoritate dacă nu complet materialist. Deci, fii sensibil! Dacă poți, scrie-mi.
Balet
– simt că am început să te iubesc, nu e acea iubire care vine poate cu timpul fiindcă încă e prea devreme, dar iubesc că exiști, să vorbesc cu tine, să te țin în brațe și te iubesc pentru idealurile tale și mă bucur că ai apărut în viața mea, fiindcă mă simt alta de când te știu, simt că aș putea să mă ridic chiar mai sus de lună. dar, probabil te simți neînțeles de mine!
– nu mi-am pus problema; nu caut neapărat să mă înțelegi;
– dar ar fi bine;
– poate că da.
– uneori te înțeleg atât de bine, iar în secunda următoare nu mai înțeleg nimic;
– am o metamorfoză foarte dinamică;
– dar oare tu mă înțelegi pe mine, oare mă vezi?
– da. te cunosc.
– ar fi bine să fie așa.
– poi așa e.
– hesse zice așa: doar corpul e singur, sufletul niciodată!
– poate fi și sufletul dacă nu ai credință;
– da. poate fi. deci nu ești singur, știu însă că te-ai referit la altfel de singurătate pentru că o cunosc prea bine;
– da, că nu e nimeni aici să îmbrățișez..
– de ești prea sus, ades’ ești singur; da știu.. și cineva care să-ți înțeleagă tăcerea;
– poate duhu’ e la tine, poate la mine. deci, nu știu cine e mai sus sau nu..
– e la amândoi, dar nu trebuie neapărat să mă crezi;
– tu-mi înțelegi tăcerea?
– vei vedea atunci când ești pregătit să vezi, nu sunt sigură încă, uneori cred că da, alteori nu; tăcerea e de fapt un strigăt;
– marii mistici cred că ar spune că tăcerea cu sens e rugăciune, tăcerea fără sens e prostia;
– da, mă gândeam acum.. oare există tăcere fără sens?!
– da, prostia. când ești prost taci, dar taci fără rost. tăcerea aceea nu te face filosof;
– și rugăciunea ta cum sună? nu te face filosof, dar e bună de multe ori;
– e intimă. fiecare cu ale lui. nu sunt Mântuitor ca să-i învăț pe alții cum să se roage. există Unu și ajunge!
– da, nu trebuia să întreb, dar mă bucur că o ai. e numai a ta.
– a mea și de ce nu, a tuturor pe care-i pomenesc atunci când îi pomenesc;
– minunat, da, a tuturor.
– desăvârșita rugăciune e atunci când e și a vrăjmașului.
– mi-aș dori să te pot îmbrățișa acum!
– dar încă nu ne-am sau nu m-am desăvârșit!
– da, și să-i poți ierta!
– poți înțelege, dar e greu de acceptat;
– da, este. zi-mi ce a fost frumos sau bine la tine azi? orice…
– clipele de liniște interioară la un moment dat pentru că plecasem de acasă în anxietate;
– da, mă bucur că le-ai avut. acum ai din nou stare de anxietate? pentru că ești singur?
– asta este cel mai mare frumos al vieții mele, clipele de liniște interioară atunci când le am.
– da, de le-am avea mai des, ce bine ar fi! și unde erai când le-ai simțit? clar nu acasă…
– nu știu, e ceva mai mult sau mai puțin conștient; nu are legătură neapărat cu vreun loc.
– da, mă bucur că le ai, sper să le poți păstra cât mai mult; adică să le găsești cât mai des. așa e și la mine, un fapt aparent fără importanță îmi dă o stare de bine, de liniște, de speranță; chiar și o melodie tristă.
– e operă la radio..
– sau un ropot de ploaie…
– ar fi fost mai bine un teatru;
– ce operă? ar trebui să caut și eu;
– Oneghin..
– n-o știu.
– ce ai Kovski (?)
– …
– ce te mai râzi tu…
– cum ai scris;
– încă nu cântă, poate e balet; balet la radio..
Discernăminte
…și cine poate topi trupul pentru a descătușa din suflet o melodie necântată?
E trupul o binecuvântare pentru sufletul încă în evoluție?
S-ar pierde sufletul liber în imensitatea eternității?
Nu ar putea încă zbura?
Este moartea triumfală garanția zborului liber și nestingherit, rațional și conștient, cu țel precis prin imensitatea eternității?
Pentru că sufletul trebuie să fie una cu eternitatea, pentru că cine nu e cu Mine, e împotriva Mea!
Să iubești desăvârșitul e simplu; e ușor, da..dar cât e de frumos să iubești frumosul!
De ce trebuie să alegem greul?
E greul condiția unei morți triumfale?
Păcatul e greu; să trăim doar în păcate ca să ne fie greu?!
De ce să suferim iubind frumosul doar pentru că există orbii?
Să-i stârpim.
Dar dacă-i stârpim facem urâtul, păcatul.
Putem iubi frumosul cu urâtul?
Putem greși iubind?
S-ar zice că da, dar aia nu-i iubire.
Cred că cel mult pasiune.
A iubi frumosul desăvârșit înseamnă a face frumos desăvârșit; asta fiind complet, adică tuturor.
De aici greul.
Dacă faci binele şi-l ascunzi sub o piatră, acesta îşi va face limbă de piatră şi tot va vesti tuturor. Dacă faci răul şi-l ascunzi sub o piatră, acesta îşi va săpa calea pe sub piatră şi va ataca prin surprindere pe cineva. Astfel, când ne aflăm în tăcerea de mormânt a divinităţii, când nu ni se răspunde întrebărilor, rugilor sau pur şi simplu unei mirări, uimiri etc, atunci să fim atenţi la foşnetul subtil, discret şi surprinzător din spate. Putem asta. Am avea tendinţa să ne speriem, să ne îndoim de propria putere, dar nu, nu trebuie. În acele momente ale tăcerii divine avem cea mai mare putere; Dumnezeu nu ar tăcea dacă nu ar avea încredere în noi că putem; că putem sa facem faţă evenimentelor vieţii, suferinţelor, durerilor, deznădejdii, temerilor si tuturor scârbelor de acest fel care ne intoxică sufletul, mintea şi trupul.
Aşa cum spuneau Părinţii..şi îmi permit să reiterez: căutându-L pe Dumnezeu acumulăm multă cunoaştere; cunoaşterea ne dă o şansă smereniei. După ce îl găsim suntem deja formaţi pentru etapa a doua: tăcerea lui Dumnezeu, încrederea lui Dumnezeu în noi, etapă în care ni se consolidează şi sudează definitiv caracterul. Caracterul este destin. Şi nu doar atât…chiar nu vom gusta moartea.
Îmi place să repet de câte ori am ocazia vorba aceea a lui Hristos:
Cel care caută să nu înceteze să caute până nu va găsi, şi atunci când va găsi se va tulbura, şi dacă se va tulbura, se va minuna şi va fi rege peste tot. (Tom. 92. Tom. 94. Luc. 11,9-13. Mat. 7,7-11. Ev. Evreilor 4)
Un fel de Golgota și Cât ar duce capul…
L-a luat pe om, l-a scos pur și simplu dintr-un plic transparent de plastic moale și l-a dezbrăcat de haina-plic de hârtie în care stătea chircit, după care l-a întins pe o grindă de lemn, cu mâinile pe lângă cap legate de un cui. Cu picioarele au făcut la fel la celălalt capăt.
Nu s-a făcut întuneric de moment și nici nu îl priveau cu o expresie tâmpă; nu îl disprețuiau și nici nu îl ironizau.
Au mai așezat două grinzi, câte una pe fiecare parte și le-au unit cu tole de fier peste trupul doritului rezonator.
Apăsau cu degetele, săreau cu picioarele în intervale luate la întâmplare ciulind urechea către gura întinsului, dar între oricare două tole luate la întâmplare nu rezona decât același suspin.
- Nu din carne vine tot frumosul? Se întrebau privindu-se înmărmuriți cu expresii tâmpe.
Nu s-a făcut întuneric de moment și nici trupul nu răsuna în șapte tonuri distincte, șaptele lui Dumnezeu. Nu îl disprețuiau și nici la numărătoare nu le ieșeau încă cinci semitonuri, doisprăzecele apostolilor.
S-a făcut întuneric de moment, iar ca să se găsească, sufletele lor au început să cânte.
/ Departe de pământ, l-am construit din vapori. Am învățat înghețarea. Am făcut experimente și au reușit deplin. Avem o bază solidă, suntem la înălțime, dar în punctul cardinal greșit. Așteptăm mila timpului să-și rupă limbile și să învârtă cadranul. Așteptăm a doua crăpare a aortei universale, să curgă sânge fierbinte, să fierbem din nou și să picurăm încet pe pământ.
/ Disperarea e cea mai mare iluzie. Nu te poți simți disperat și fără putere, fără să fi ucis deja – odată cu această trăire – ceva din Dumnezeu cu propria ta inimă.
/ …fără să-L fi ucis pe Dumnezeu cu propria ta inimă…
/ Știu asta pentru că așa mi-a zis Dumnezeu. Mi-a zis că nu pot să fiu atât de slab încât să am mândrie. Mi-a zis că nu trebuie să mă las călcat în picioare – nici sufletul, nici neștiutorul trup – dacă nu vreau să ucid încâ ceva din El. Una dintre cele mai mari greșeli este să te rogi Lui fără să știi toate astea. Dacă știi toate astea nu te vei ruga la Dumnezeu pentru că ești în Dumnezeu, parte din Dumnezeu.
Rugăciunea se întâmplă între tine și Dumnezeu, moment în care apare separația; în care ești tu și Dumnezeu – greșeala îndepărtării, a renunțării; greșeala de a nu mai fi în Dumnezeu. Nu e un păcat, dar să nu te mai întrebi ce e durerea înainte să te fi privit în oglindă, adevăratul răspuns adevărat.
/ …când oglinda nu te mai minte…,
/ …și acolo unde apa fierbinte nu-ți mai dă un sens de minus grade,
/ …când oglinda nu mai e fermecată…,
/ …și acolo unde fierul rece nu-ți mai dă un sens torid,
/ …când te oglindești și în lemn și în piatră…,
/ …și acolo unde…, pendulul a rămas blocat în unghi. A rămas să penduleze undeva în-afara câmpului magnetic, undeva într-o altă dimensiune. În dimensiunea noastră. A dat să plece, s-a ridicat, iar eu aproape paralizat fiind, am luptat și am tras-o violent de mână. M-a privit cu ură și m-a iubit imediat după aceea cu mâna ca un bandaj pe gură să tac.
/ Taci, rămâi fără sine, îi opresc doar zădărnicia, zise entitatea aparent mentală.
Gând paralizat, amintire alungată; pendulul vertical cu slavă pentru timpul oamenilor și înfipt, blocat întotdeauna în dimensiunea noastră. Pentru că trupul nu îl mai simțeam, pentru că îmi citea în continuare, cartea, rândurile singura trimitere la ce am fost sau unde am fost; singura trimitere efectiv neglijată, strânsă în paralizie, în viața în sine, fără sens, la o depărtare incomensurabilă, ura ei sufocată într-o îmbrățișare a iubirii, a iubirii pentru că nu mai îmi pasă, pentru că simțea că nu mai îmi pasă și sunt complet al ei. Îmi era indiferent că îmi citea, dar ei îi era dovada veșniciei – indiferența mea. Și îmi citea. Și rugina se bucura în locul meu de viață, de viața pe pendul, de ceasul cuc care cândva în Siberia deportaților le însemna singura deformare, speranță dintr-un timp parcă nesfârșit de chin, cucul primăverii. Pentru că îmi era cald și astfel mai mult băteam din aripi, mai mult zburam să mă răcoresc în fierbințeala vocii ei. Îmi citea. Simțeam fierbințeala măruntaielor celor din exil în viața pe care am uitat-o, viața trasată pe hărți geo-politice și lava arzândă a înșelăciunii mele către mine. Mă înșelam pentru că simțeam, pentru că mai simțeam, pentru că adineaori m-am mințit spunând că nu îmi pasă. Pentru că ea citindu-mi necontenit, se hrănea din minciuna mea inconștientă, de suflet bun, dar trează în inconștiența mea pentru ceea ce îmi este mie mai bine; pentru vocea ei fierbinte, pentru dragostea ei, pentru simpla pauză de la lectură – puterea naturală și reflexă de a opri timpul în dormitorul mistic zugrăvit în culoarea orbitoare a răspunsului la o veche întrebare – după datarea cu substanța neființei – așezată dincolo de limita impusă de oameni, așezată încă între oameni: după artă, ce urmează pe scara evoluției?
Urmează să se manifeste în fiecare om, în cel mai mic detaliu negreșit până la ultimul om, împrumutul în antrepriza omului, urmează absolutul.
Încetasem să mai aștept ceva de la mine, de la oameni tocmai ca să încep să iubesc, iar acum paralizia îmi deschide canalul de comunicare cu mine și îmi spune de ce țigareta standard este mai înaltă decât bricheta standard. Îmi urlă că Dumnezeu îl iubește mai mult pe om decât pe dracul. Ce întrebare, ce răspuns…, se spune că nu există întrebări inutile decât răspunsuri proaste și totuși am fost capabil de o întrebare inutilă și un răspuns bun, încurajator în paralizia mistică. Din rănile deschise ale sufletului curge un fel de ADN într-un fel de pământ care să se nască la a doua gradație de la paralizie pe scara evoluției, intr-un fel de poimâine peste un mâine în care pareza de ieri pare o fugă.
Cât de împrăștiat se spurcă un analist? Cât de împrăștiat se spurcă o analistă?
S-au adunat nenumărați specialiști de la nenumărate academii pentru a trata subiectul și au sfârșit prin a se bate pentru locurile la toaletă, erau locuri limitate.
Femeile de servici, alături de vidanjori, și-au luat lumea-n cap și au dispărut; buzile erau acoperite irecognoscibil cu stropi peste stropi, straturi groase de stropi; s-au bătut, s-au maltratat și batjocorit pentru întâietate, dar au reușit cu toții într-un final. Au reușit.
Împrăștiat.
Sunt un poem neuropsihic. Sunt intermediarul tranziției de la materie la formă. Sunt intermediarul ascensiunii formei în idee.
Sunt infinitul certitudinilor. Sunt tânjit de sumbrele ipoteze din sicriul lor finit. Sunt îmbiat de marile corporații ale necrologiei pentru a scrie psalmul bunei odihne în pace a științei.
Sunt.
– Cum ați descrie dumneavoastră firma pe care o reprezentați? Dincolo de TVA, dacă mai există ceva…hihihi și hahaha, dacă mai există și-altceva…
– Voi trece fin și neobservat peste colindul dumneavoastră în încercarea modestă de a vă răspunde. Dar, înainte de toate, pe această cale, mi-aș dori să vă mulțumesc că nu m-ați întrebat despre următorii cinci ani și nici ce fel de animal mă consider a fi sau aș fi dacă ar fi să fiu un animal. Noi, toți împreună…, la firma noastră…, încercăm să dezvoltăm o inginerie care ține de eudemonologie deși, ocazional, rezonăm sub influențe machiavelice. Aici aveți contractul care întrunește numărul necesar de pagini funcție de anvergură…, și să nu vă faceți griji, e un veritabil copy-paste…, un mai sublim autentic ar fi imposibil; un mai sublim autentic decât cel instituțional…, cu tot respectul, să mă scuzați, dar…este de…este de neconceput.
– …den besten, denkbar, abgefassenen Vertrag…, dunque…adesso…mi scuzi Signorina What-The von Fuck.
Operată.
În toată puterea secției de chirurgie, pe scaun, operată în mijlocul sălii de operație. Într-o secundă…dar ce zic aici?!?…, într-una din miile de secțiuni ale unei secunde pe care numai conștiința o simte, se afla în toată puterea secției de reanimare, pe scaun, mii de tuburi, mii de sârme pe cap, pe corp, dar conștientă și tace.
Are un business sau nu are un business…!?!
Tace.
Cu o tandrețe nebănuită își mângâie falangele, îndoindu-și și dezdoindu-și ușor degetul situat deasupra mesei la doi ori lățimea degetului mic; ea – soția psihotică a cuiva; ea – artista cuvântului care semnează descrierile de vis de pe site-urile erotice; ea care nu și-a imaginat vreodată să-și aplatizeze fundul pe un scaun apăsată de greutatea vreunei decizii; ea – diva din anunțurile despre fundulețul obraznic, corpul cu forme apetisante care te așteaptă să îl ai, să îl satisfaci, să simți extazul, intimitatea, rafinamentul…, ea care…acum tace și se încurcă și se desface și iar se face în frânghie; giroscopul ei super tehnic de pe umeri, bate-n stânga, bate-n dreapta ca și atunci prin crâșme când reacționa la glumițele și micile înșelătorii ale lui ăla întors pe nesimțite de la toaletă, pitit în spatele scaunului apăsând-o pe umărul stâng și ca să vezi!?…nu era nimeni; apăsând-o pe umărul drept și ce să vezi!?…nu era nimeni…; acum stă el înaintea ei înfipt, el – inginerul; el – eudemonicul; el – machiavelicul; el – dar un altul. Un altul care means business. 
El. 
El, cel ce stropește în amenajări interioare trei de lux deodată; trei spații de locație deodată; el – patronul; ea – patroana; el – cel ce vrea; ea – cea care-și sărută buzele, își linge rujul consumându-l temeinic.
Chelnerița, victimă în propriul accident psihologic, mâncată, devorată, fiindu-și propriul canibal de ciudă…, stinge plasma; prin nu știu ce minune plasma se aprinde.
Chelnerița ia curentul, minunea dă curentul; chelnerița stinge, minunea aprinde; stinge – aprinde și au fost atât de aproape să patenteze existența miracolului…, dar nu destul de aproape ca mâna chelneriței de sticla care a izbit-o în ecran.
– Nu mă duc de aici până nu aud ce vorbiți!!!
Cu asta contractul s-a semnat aproape singur, doar cu un mic și delicat ajutor al mâinii ei. Afară sufla un vânticel de primăvară în plină lună de iarnă, biletele de iubire, imaginare, pluteau în jurul lor. Primăvara nu întreabă, primăvara te îndrăgostește.
– Ronda! Mai împroașcă aici, mai trebuie; stropește cât poți de tare. Doar e spațiul de locație al salonului din clubul tău!
Spurcata, indiferenta, orgolioasa normalitate.
Dacă a zis-o atât de bine Steinhardt despre cvasi-revolta lui Ion de a nu-și tăia mielul, cum aș putea eu să-mi dau cu părerea găsind ceva mai bun?! O expresie mai bună…de caracterizare.
Îmi fac apel la îndoiala omologată, nu la cea de trotuar și spun nu. Nu aș putea.
Așează la loc sticla cu otravă că doar de aceea i se zice otravă că nu se strică; pune la loc între tacâmuri cuțitul, e anorganic, așa că va fi acolo și peste patru ani. În patru ani se pot întâmpla multe, chiar și să nu se întâmple nimic față de azi și tot s-a întâmplat ceva.
Se întinde în pat spunându-și – a fost lăsat o vreme să mai crească – luând o carte și citindu-i unei anumite bucăți din sine. Mielul care trebuie să mai crească. Dacă principiile, mersul social în general e o ceremonie, se poate spune că a găsit la Ion un exemplu de dreptate aplicabilă; acea dreptate care nu se identifică cu supunerea ceremonială ori cu vreo omologată lăcomie. Steinhardt a zis-o atât de bine referitor la relația dintre Ion și mielul lui încât sunt la capăt de linie verbală.
Îmi fac apel la îndoiala omologată, nu la cea de trotuar și spun nu.
Dar iată că Ion nu e menit nebuniei. Nebunia lui e de scurtă durată, întoarce armele și trece de partea normalității. Exhibă absoluta sălbăticie paroxistică și mielul ajunge într-un final, după mici ezitări și cvasi-revolte, ajunge tot pe grinda de sub scară cu măruntaiele la vedere. Nu e doar un exercițiu anatomic și nici semn al digestiei copioase ce va să vie. Nu.
Este pură țintuire pe lemn revelator.
Nu va fi ca Ion, nu va trimite colet spre lutul originar, astfel că nici nu va demonstra retroactiv făptura înduhovnicită apriori stârvului. Nebunia nesupunerii ceremoniale și lăcomiei omologate nu va cunoaște vreun aposteriori; un apriori totuși are: maternitatea, uterul sau relațiile cu restul până azi…?!
Va fi lăsat o vreme să mai crească.
Îi citește și mielul știe că nu e jalnic, derutant și răufăcător; mielul știe că niciodată nu va fi fost vorba de vreo împotrivire slabă, lesne ispitită și firavă; știe că nu se va dezvălui josnicia împotrivirii ca și atunci când nu e fermă și consecventă cu ea însăși. Revolta trebuie să i se transforme în succesul împotrivirii. Și aici e autenticitatea cititorului către bucata din sine; aici e conținut al cutiei negre existențialiste. La capăt de patru ani… bine… fie și insuccesul împotrivirii…, dar nu va fi o întoarcere în normalitate când și unde își va ucide mielul cu o cruzime supraregizor de elită. Nu va alerga cu obștea după bucata de sine ciopârțită, schilodită.
Mai știe că nu întotdeauna atunci când voi mă vreți și eu vă vreau.
(retrospective după întâlnirea de dimineață, la o cafea, cu Nicu Steinhardt și Ileana Mălăncioiu)
Nivelul de împrostire (indusă din exterior) al omului este direct proporțional cu dificultatea de a-și satisface nevoile. Pentru a-și satisface nevoile, omul va urma calea cea mai scurtă.
Pentru că este natural să amintim și de contrariu, este la fel de adevărat că nivelul de împrostire (indusă din interior) al omului este direct proporțional cu ușurința cu care își satisface nevoile.
Nu este o generalizare. Doar poate fi.
Pentru că tot ce poate fi, a fost, este sau va fi; atunci, cu siguranță, se întâmplă și cele de mai sus; s-au întâmplat sau se vor întâmpla.
După ce am părăsit naivitatea, la întoarcere în același loc, dar de data asta cu stindardul realității în frunte, vom știi că adevărul nu îl trăim și simțim în convingeri, ci din îndoieli.
Scriu pentru că umblu printre lucruri și sunt o memorie mai mult decât neuronală. Ce rost ar avea mistuirea în Ființă dacă ar surveni uitarea în momentul intrării?! Problema scriitorului care îi comentează și ironizează pe ceilalți nu este că ar avea capacități izbitoare, ci că nu este conștient de propriile limitări și e trist; să nu spunem inconștient frustrat doar ca să ne poată fi milă de el. Dacă am uita de Dumnezeu de fiecare dată când ne părăsește (așa credem noi părăsindu-L), am mai știi spre ce luptăm să ne întoarcem?!
O formulă matematică este asemenea unui text literar, fie el poem, roman, eseu, dramă etc, doar că termenii prin care este prezentată au statut de cuvinte prescurtate. Esența pe care o descrie primul sau al doilea mod de exprimare este aceeași: omul și manifestarea lui, secundară celei primordiale, a universului. În definitiv, umblând pe pământ nu suntem incluși în vreun glob de sticlă sau altă formă de izolare; suntem în univers, simțim cu universul, trăim și mergem prin univers cu mențiunea că suntem prea mici pentru a nu face diferența.
Suntem un întreg, doar că micimea convertită de inflația nefondată a ego-ului în nimicnicie personală, diferențează și izolează violent termenul de cuvânt, ecuația de propoziție, sistemul de ecuații de fraze și texte; armonizarea necunoscutelor de plăcerea deslușirii lor.
Făptașul rău din mintea noastră dă bice cuvintelor care galopează fulgerător în patru direcții diferite, sfâșiindu-ne.
Fiecare scriitor își înfruntă uneori drama de a fi un crupier la masa jocului de noroc întinsă de răufăcătorul propriei minți.
Oricum, s-a scărpinat cât s-a scărpinat, s-a gândit serios cât s-a gândit serios cuprins de vreo dramă în vreun parc mental; și-a glumit și s-a glumit (pe seama lui pitită în urmele de râs lăsate în noroiul toamnei sau iarba primăverii – după anotimpul sufletului..), dar s-a ținut de linie, și-a dorit până la un punct ca pe urmă să o ia de la capăt (din cine știe ce noi minciuni, iluzii sau vise), a vrut să fie ce a fost și printr-o ironie a sorții a și ajuns ceea ce este: scriitor sau scriber, tulburătorul alfabetului sau liber dirijor de litere. Într-adevăr este o ironie a sorții să fii sau să ai ceea ce vrei. Cu alte cuvinte, poți spune că a avut oportunitatea de a oportuna oportunismul.
Căutarea cu scopul de a-ți demonstra că te înșeli este specifică unei căutări apofatice. Asta am și făcut, asta îmi doresc pentru a-mi pune dulăii interiori în lesă. Vreau să mă mîntuiesc de o parte din mine; partea aceea care îmi spune că sunt rege. Tocmai m-a bâzâit ego-ul și m-a atenționat cu specifica lui răutate că mă conține deplin. La una ca asta, eu, din sânul lui Dumnezeu am tras concluzia că trebuie să mă mântuiesc complet. Acceptarea. Acceptarea căderii proto-catapetesmei. Cu această acceptare îmi voi face un depozit, un cont la care să mă întorc atunci când mi-e totuna, atunci când sunt indiferent. Uimitor este faptul că ego-ul, căutarea apofatică, indiferența, depozitul, toate acestea sunt o minune, sunt un Dar fără asemănare. Un Părinte spunea că Dumnezeu îl iubește pe om mai mult decât Îl iubește orice sfânt pe Dumnezeu. Rieux și Tarrou în dialogul lor, au reiterat infinitul acestei afirmații. A nu avea atât de multă ambiție să fi om, în schimb mulțumindu-te cu poziția de sfânt este într-adevăr o minune. Minunea nu este doar acțiunea puterii dumnezeiești, este de asemenea acțiunea omului de a deveni om. Puterea dumnezeiască a omului. Singura iubire de sine constructivă și mântuitoare a omului.