Scrieri

 

pictura-Nicolae-Steinhardt-002-768x1024

Discutia libera si nevicleana e un dialog (asemenea celui platonician), e o dialectica, e un joc de tenis unde mingea de fiecare data e retrimisa partenerului.

Asa si cu scrisul, asa si-n toate compartimentele spiritului. Si ele necesita o discutie sloboda nu numai scriitorului (cugetatorului) cu receptorul sau, ci si a sa cu el insusi: trebuie sa vadeasca (ori sa dea de banuit) ca si inlauntrul sau pulseaza o doza de incertitudine, de smerenie, de spaima. Scrisul si gandirea – cand vor sa insemne ceva, sa fie expresie a cinstei, sa nu fie vorbarie ori bruftuire a semenului, punere a sa la punct, mustruluiala, manifestare de vanitate samd – se infratesc cu mirarea, cu tainele, cu pauzele (de nu si cu tacerile) si recunosc partea umbrei, a contradictiei si a incalcelii universale. (N. Steinhardt)

orice judecată ca să fie judecată de valoare trebuie acompaniată de spiritul critic

N. Steinhardt – Un crestin-ortodox nu poate zice: N-am stiut! Sunt lucruri pe care le poate afla oricine…

Nicolae Steinhardt – “Dumnezeu nu ne vrea proşti”


The Weird Thing Odyssey

Nuvela introspectiva, fictiune suprarealista, lb. engleza

Format fizic carte: A5, 105 pagini

Format electronic: pdf

sau

via Amazon  ∧  via Smashwords  ∧ via Tellarz

 

Synopsis: Destroying the egoworks has never been an easy task. It is indeed never easy to ruin the wisdom of the wise and the cleverness of the clever. The most interesting questions are:

Where is the (great) scholar?

Where is the (great) talker, the prattler of this century? By the “madness” of setting off on this trip, on this journey of ascension, the characters of the story try to give some answers. Their presence will at least encourage others to attempt some by themselves. Strange mathematics…but everything is going to be fine.


Castele-de-Furie-e1431957625431Daca n-are suavitatea matasii, Castele de furie sigur are stralucirea sticlei. Scriitorul torinez arată viata din Quinnipak, un orasel in care se intalnesc personaje cu vise mari.

Domnul Rail detine Sticlariile Rail si aduce prima locomotiva, Elizabeth, care ar fi trebuit sa alerge 200 km in linie dreapta pana in Morivar, unde a intalnit-o pe Jun, sotia sa. Cum toti sunt curiosi despre ce se simte cand mergi cu trenul, el ii pune sa se invarta cat pot de repede, cu ochii si bratele deschise, transformandu-se in calatori ai unui tren care nu exista.

Pekish inventeaza umanofonul, o orga formata din oameni, in care fiecare are propria nota, mai putin el, care incearca intr-o noapte sa si-o gaseasca pe fondul ploii si al muzicii clopotnitei: suna ca si cum cineva ar fi cantat la un acordeon pe fundul marii. Hector Horeau e un architect parizian ce viseaza la orase transparente, in care totul e construit din sticla. El isi implineste temporar visul, prin Crystal Palace, un palat din sticla si fier, un loc unde poate fi inauntru si afara in acelasi moment, in siguranta si totusi liber.

Mormy e baiatul domnului Rail cu o frumoasa negresa, care se blocheaza pe cate o imagine, care face dragoste cu sotia tatalui sau si care e omorat de o piatra aruncata de muncitorii neplatiti la timp de domnul Rail. Si in sfarsit Jun, care e oprita intr-o zi din drumul ei de domnul Rail, e cea care il asteapta sa se intoarca din toate calatoriile lui, care viseaza prin visele lui si care, dupa mai bine de treizeci de ani, isi ia singurul lucru cu care venise, o carte al carei ultim cuvant e America, si paraseste orasul si pe domnul Rail.

Baricco imbogateste literatura cu o sina de imagini noi, imparfumate de poezie si muzica si cu tipuri de logica pline de umor:  cea mai simpla metoda de a creste este aceea de a ramane cat mai mult timp in picioare – este sfatul dat lui Pehnt, baietelul care e gasit invelit intr-o haina mare si caruia i se spune ca, daca intr-o zi haina o sa i se potriveasca, atunci o sa poata sa plece in capitala. Ca si in alte romane, Baricco alege nume cu o sonoritate ciudata sau amuzanta. Tot ca si in alte romane (in special Ocean Mare) Baricco simte nevoie sa-si pedepseasca personajele in final, sa stie ca a terminat cu ele. E un pic crud modul in care o face, mai ales dupa ce cititorul a avut ocazia sa le admire sau indrageasca. Poate sunt ramasitele furiei din titlu, care nu s-a disipat total odata cu explozia palatului de sticla. (humanitas fiction)


Lectura îi poate ajuta pe cei care suferă de depresie să îşi îmbunătăţească flexibilitatea mentală

Literatura îi poate ajuta pe cei care suferă de depresie să îşi îmbunătăţească depresiaflexibilitatea mentală, conform unui studiu publicat anul trecut în jurnalul “Cortex”.

Studiile din cadrul Centrului pentru Cercetarea Cititului, Literaturii şi al Societăţii de la Universitatea din Liverpool au arătat că lectura ar putea creşte flexibilitatea mentală, scrie CSID. Poezia şi proza provoacă cititorul să gândească mai profund, să evalueze şi să reevalueze sensul lecturii, iar acest exerciţiu îi îmbunătăţeşte modul în care gândeşte şi ajută la formarea de noi structuri cognitive.

Conform CSID, oamenii de ştiinţă au realizat o serie de experimente utilizând imagistica prin rezonanţă magnetică funcţională pentru a analiza activitatea cerebrală la 24 de persoane care citeau poezii. Participanţii acestui studiu au fost rugaţi să parcurgă o lista de texte literare şi să le evalueze în funcţie de limbajul poetic folosit şi gradul de dificultate al interpretării sensului scrierii.

Flexibilitatea mentală este punctul cheie al activării unor noi structuri cognitive, ce le permite persoanelor care suferă de depresie să îşi adapteze modul de a gândi şi comportamentul la situaţiile neprevăzute. Flexibilitatea mentală permite individului să renunţe la un răspuns sau o reacţie prestabilită pentru a genera o alternativă mai bună într-o anumită situaţie.

“S-a constat că ca obisnuiţa de a citi poezii pune la încercare aşteptările rigide şi gândurile fixe ale cititorului, crescându-i flexibilitatea mentală prin intermediul procesului de evaluare şi reevaluare a sensului lecturii şi acceptarea de noi interpretări, un proces care a fost perceput de cititor ca o experienţă plină de satisfacţii. Acest lucru este promiţător, întrucât pe parcursul lecturii am observat că au fost activate anumite zone din creier care indică instalarea satisfacţiei şi experienţa recompensei, metode deosebit de eficiente pentru tratarea depresiei”, a declarat, Philip Davis, coordonatorul studiului, potrivit CSID (descopera.ro)


Book II

the ascension continues

 

 coperta_VI

There are some remedies worse than the disease (insofar a sort of earthly InStasis is concerned). Feels this in the back of the head and all of a sudden starts missing everyone. All is violent…in the back of the head; miss everyone, says. But all is bright…

This will destroy you! the penguin whispers . These explosions in the back of your head…your spirit has awoken. These explosions in the sky will kill your body…and finally you are to feel my pleasure of seeing you floating in that cloud full of warmth and love, says the penguin

– Godspeed, you white emperor!

And yet…sometimes, the worse the remedies are, the better…in the April rain…

                                                                            The grandfather’s clock


Need a name now. So, you are metaastronaut. We all are. Some of them leaving the planet through the gate up north; others leaving through the gate up south. a sudden tumble and north becomes west, south becomes east.

They are all gone

Keeps repeating the tumble, from a distance, with the finger because loves it

– It’s epic, you got that right, says the penguin

Feels like a leaf in a stream, pushed by the stream. The metajet from the metaheart in a controlled chaos. Can’t leave the stream, can’t control where it moves

– Knew it from somewhere, thanks for reminding me; up north, up south…north becomes west, south becomes east…just doesn’t matter where it moves

Finally having purpose, finally being everything, touching everything

That was beautiful, I will think about what you’ve just said and will try to apply it in my daily life, says the penguin sending positive vibes towards the metaheart’s way. Honestly…what you’ve just said…absolutely beautiful

By the way, this really is a helping hand for mental focus watching these metajets and writing essays. A perfect delectatio

The journey’s image


   I was hooked and..and I was out of this world

amazing, so powerful..gave me goosebumps

I had been thinking of this change for a very long time

really touched my heart in a way only this could..

sweet..beautiful..I was waiting for such a thing..

this is how it should be like

..awesome..

epic..

stunning

great trek, gorgeous..very good trek of existence..

good dynamics, holy blessing..

this is what all is all about.. nice one

 

The wide open eyes


Everything that is, is a black line. anything else is just imagination. you exist only in my imagination as I do exist in yours.

why are we afraid of darkness? it’s because we are afraid of black

ok, let me rephrase…, why are we afraid of black? it’s because we fear infinity; infinity is eternity and eternity is black. the endless extend would not be that endless if it weren’t black. need a Light? Lighten up your heart and here you are:

Heaven

compared to infinity nothing exists. everything is small to the point of no existence; there is no infinite energy only infinite wavelength of black; hence, everything that is, is a black line. anything else is just imagination. you exist only in my imagination as I do exist in yours

the penguin shut down the computer and went to sleep

no problem, he said. tomorrow is just as swell. the white emperor is still here, i can delay it a bit. i tell him tomorrow

1 / 0-1 = ∞-1 = 0-∞

The truth with respect to mental representation

 


De ce a fost executat Ion Antonescu. Controversele din jurul capetelor de acuzare pledate de Tribunalul Poporului

antonescu

Mareşalul Ion Antonescu a fost executat în 1946 la ordinele unui ”Tribunal al Poporului”. Printre altele, Antonescu a fost acuzat de crime de război şi de atrocităţi îndreptate împotriva minorităţilor.

Condamnarea lui Antonescu este încă controversată, fiind şi istorici care spun că a fost doar o înscenare.  Pe data de 9 mai 1945, cel de-Al Doilea Război Mondial lua sfârşit pe continentul european. Odată cu sfârşitul conflictului, a început era proceselor. Mai precis, învinşii au trebuit să dea socoteală pentru toate atrocităţile săvârşite în timpul războiului. În special, este vorba de nazişti şi de toţi aliaţii Germaniei naziste.

A început, practic, vânătoarea criminalilor de război. La numai un an de la încheierea războiului în Europa, la 6 mai 1946, a început judecarea mareşalul Ion Antonescu, fost şef autoritar al statului român pe toată perioada războiului. Mai precis, după abdicarea regelui Carol al II-lea lea, la 6 septembrie 1940, Ion Antonescu, în acea perioadă preşedinte al Consiliului de Miniştri, a preluat conducerea statului şi a format guvernul împreună cu Mişcarea Legionară.

Era o perioadă nefastă pentru statul român, marcată de pierderile teritoriale din vara lui 1940. La scurt timp, Antonescu a îndepărtat şi Mişcarea Legionară, conducând ulterior autoritar statul, iar în vara lui 1941 a aruncat România în cel de-Al Doilea Război Mondial, de partea Germaniei naziste. Pierderea războiului de către Germania nazistă şi trecerea României de partea învingătorilor a însemnat şi sfârşitul regimului Antonescu.

În perioada 6-17 mai, Antonescu a fost judecat ca şi criminal de război, de un ”Tribunal al Poporului”, cu acordul regelui Mihai I, cel care l-a şi demis anterior. În urma acestui proces, Ion Antonescu a fost condamnat la moarte pentru crime de război şi executat la 1 iunie 1946, alături de Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu şi Constantin Vasiliu, membri ai cabinetului său guvernamental.

Deşi Antonescu a solicitat să fie ucis de armată, a fost împuşcat de gardienii de la Jilava. Înainte de moarte, Antonescu a salutat cu pălăria ridicată. A fost înmormântat într-un loc secret. Marelaşul Ion Antonescu a rămas un personaj controversat, fiind considerat de unii criminal de război, de alţii erou naţional.

Procesul acestuia a fost considerat, inclusiv de unii istorici, un simulacru care a permis, de fapt, sovietizarea României. Tribunalul Poporului a folosit o serie de capete de acuzare controversate şi astăzi.

Judecat pentru alianţa cu Germania nazistă  

Antonescu, fostul conducător al statului român în perioada 4 septembrie 1940 – 23 august 1944, a fost demis şi arestat după o lovitură de palat. Totul cu ştirea Regelui Mihai I al României. Arestarea lui Ion Antonescu vine după înfrângerea şi retragerea aliaţilor germani de pe frontul de est şi apariţia trupelor sovietice la graniţa şi mai apoi pe teritoriul României. Istorici precum Gheorghe Buzatu susţin direct că arestarea lui Antonescu a fost orchestrată de comunişti. După interogatorii dure, Antonescu şi colaboratorii săi au fost duşi în faţa Tribunalului Poporului. Acest tribunal, după cum arată o serie de specialişti, era destul de îndoielnic, format din personaje cu viziune politică clară, jurişti neexperimentaţi sau pur şi simplu oameni luaţi de pe stradă.

Cei care l-au judecat pe Antonescu au fost Voitin Voitinovici de 28 de ani care a condus completul, dar şi de acuzatorii Vasile Stoian, un jurist total necunoscut, Constantin Dobrian, un judecător adus din Timişoara, şi Dumitru Săracu, un fost bucătar. De altfel, acest tribunal a fost constituit ad-hoc. Unul dintre cele mai importante capete de acuzare împotriva lui Antonescu a fost alianţa România cu Germania nazistă. Mai precis, Antonescu a fost acuzat că a băgat ţara în război de partea naziştilor şi participând la ”dezastrul ţării şi crime de război prin aceea că au trădat interesele poporului român punând ţara în slujba duşmanului fascist şi hitlerist”, se arăta în acuzaţiile Tribunalului Poporului.

Dictator şi fascist

Totodată, Tribunalul Poporului l-a acuzat pe Antonescu că a condus dictatorial în perioada 4 septembrie 1940-23 august 1944 şi că a subjugat ţara Germaniei naziste pe care a alimentat-o cu resurse pentru desfăşurarea războiului. Mai mult decât atât, Tribunalul Poporului a arătat că majoritatea liderilor politici din aceea perioadă au avut legături cu Antonescu şi erau subjugaţi politic naziştilor de la Berlin.

Acuzat de crime contra umanităţii  

Al doilea mare cap de acuzare a fost acela al crimelor contra umanităţii şi politica rasială a regimului Antonescu. Mai precis, Tribunalul Poporului spune că regimul Antonescu se face vinovat de uciderea şi deportarea evreilor, ţiganilor şi a altor rase indezirabile. Că Antonescu ar fi dorit purificarea etnică a României şi a declanşat românizarea forţată prin uciderea şi deportarea celor de altă rasă sau naţionalitate.

”Aţi deportat pentru că aţi transplantat în România şi aţi aplicat aici teoriile urii de rasă ale hitlerismului. Aţi transplantat într-un pământ care nu primea o buruiană straină, buruiana urii de rasă”, i-au reproşat membrii Tribunalului Poporului mareşalului Antonescu.

Mai precis, acuzatorii se refereau la masacrele contra evreilor de la Odessa, trenurile morţii de la Iaşi, despre deportările evreilor şi romilor în Tranistria într-un soi de lagăre de exterminare.    Antonescu a fost pus să răspundă pentru masacrele de la Iaşi şi Odessa, dar şi pentru noţiunea de ”curăţire a terenului”, adică o amplă mişcare de epurare etnică.

Acuzatorii au adus ca probe inclusiv declaraţii ale lui Antonescu.

”Trebuie să înţeleagă toţi că nu este lupta cu slavii, ci cu evreii. Este o luptă pe viaţă şi pe moarte. Ori învingem noi şi lumea se va purifica, ori înving ei şi devenim sclavii lor”, se arată într-o scrisoare a mareşalului către Mihai Antonescu, folosită ca probă.

Totodată, de notorietate este şi ordinul adresat de Antonescu lui Alexianu, guvernatorul Transinistriei, în privinţa evreilor:

”Bagă-i în catacombe, bagă-i în Marea Neagră, dar scoate-i din Odessa”

De altfel, fraternizarea cu Germania nazistă şi politica rasială au fost principale capete de acuzare îndreptate împotriva lui Antonescu şi pentru care a fost condamnat ca şi criminal de război.

Cum s-a apărat Antonescu  

În privinţa alianţei cu Germania nazistă, Antonescu a replicat încă de la primele audieri că nu avea de ales. Rapturile teritoriale prin Dictatul de la Viena şi Pactul Ribbentrop Molotov, erau un semnal de alarmă spune acesta. Totodată Antonescu preciza că luptând cu Germania contra ruşilor, putea elibera Basarabia, urmând ca Hitler să-i ofere şi restul teritoriilor pierdute, ca recompensă. Totodată, Antonescu spune că a încercat mai multe variante.

„Nu aveam nici o altă ieşire. România era total izolată. La toţi miniştrii străini la care m-am adresat, toţi mi-au refuzat orice sprijin”, preciza Antonescu în faţa Tribunalului Poporului.

În ceea ce priveşte politica rasială, Antonescu spune, pe de o parte, că a fost constrâns în anumite situaţii de Germania nazistă, dar şi că s-ar fi exagerat mult cifra deportaţilor şi ucişilor.

Totodată, Antonescu s-a apărat spunând că uneori deportările au fost pentru siguranţa evreilor din Basarabia şi Bucovina, dar şi din motive militare. Pe romi i-ar fi mutat pentru a menţine ordinea.

”Dacă evreii din ţara românească mai trăiesc, trăiesc datorită mareşalului Antonescu”, preciza Ion Antonescu, susţinând, în apărarea sa, că nu ar fi respectat toate dispoziţiile naziştilor.

Un criminal de război  

Personalitatea şi acţiunile lui Antonescu rămân şi astăzi un subiect controversat, care tinde să devină tabu. Părerile sunt împărţite. Cel puţin pentru politica rasială, pentru evreii şi romii morţi, Antonescu primeşte şi astăzi critici. Mai ales este respinsă ideea că Antonescu ar fi încercat să-i salveze pe evrei.

”Sunt argumentele reciclate ale celor care încearcă să reabiliteze un criminal de război. Antonescu, oricum am vrea să-l reabilităm, nu poate avea această şansă. E complet aiurea să spui că i-a salvat pe evrei. Când a devenit clar că Germania pierde războiul, într-adevăr s-a dat ordinul de reîntoarcere în ţară a evreilor. Dar cine dăduse ordinul de trimitere la moarte? Tot Antonescu! Există stenograme din perioada respectivă în care Antonescu spune, şi citez din memorie acum, că nu îl interesează dacă va intra în istorie ca un criminal şi că vrea România curăţată de jidani”, preciza Shlomo Sorin Rosen rabinul şef al comunităţilor evreieşti din România pentru Evenimentul Zilei şi preluat de ”Historia.ro”.

Apărătorii lui Antonescu  

De cealaltă parte sunt şi cei care spun că mareşalul Antonescu a fost sacrificat şi că de fapt acel Tribunal al Poporului nu avea nicio competenţă. Mai mult, istoricul Gheorghe Buzatu, spune că prin îndepărtarea lui Antonescu se urmărea sovietizarea rapidă a României.

„Tribunalul Poporului, plasat sub «preşedinţia» unui personaj obscur, controversat şi lacheu desăvârşit – Alexandru Voitinovici, descoperit şi numit de Lucreţiu Pătrăşcanu, titular al Justiţiei în toate cabinetele de la Bucureşti dintre 1944 şi 1945, a acţionat, în numele unui regim consacrat el însuşi criminal”, scria profesorul universitar doctor Gheorghe Buzatu, în articolul său „Istoria să judece“, din revista ”Art-emis”, în numărul din 24 aprilie 2013.

Totodată profesorul Buzatu susţine că, de fapt, totul a fost regizat de personaje precum Ana Pauker, Emil Bodnăraş sau Lucreţiu Pătrăşcanu, comunişti înveteraţi. Buzatu numeşte execuţia lui Antonescu un veritabil asasinat.

 „Sacrificiul Mareşalului Antonescu şi al colaboratorilor săi – Mihai Antonescu, Gh. Alexianu, Constantin (Piki) Z. Vasiliu – a fost posibil prin voinţa excesiv brutală şi anormală a Marilor Învingători din 1945 şi potrivit unor «principii juridice» dictate de ei şi în folosul lor, nicidecum al învinşilor sau al popoarelor, cum au clamat un număr de ani. Asasinatul de la 1 iunie 1946, în mod sigur, nu a fost nici fără antecedente şi nici fără consecinţe dramatice, în unele privinţe la proporţii de cataclism pentru Români şi pentru România – Holocaustul Roşu”, preciza Buzatu în acelaşi articol. (adevarul.ro)


Avanpremieră: Volumul „În umbra Europei“ de Robert D. Kaplan. Despre trei decenii de călătorie prin România

Robert D. Kaplan (63 de ani) este unul dintre cei mai importanţi analişti de politică externă americani şi specialist în istoria Războiului Rece. Revista „Foreign Policy“ l-a inclus de două ori în „Top 100 Global Thinkers“, iar „The New York Times“ l-a nominalizat printre cei mai influenţi analişti ai epocii de după cel de-al Doilea Război Mondial, alături de Francis Fukuyama, Paul Kennedy şi Samuel Huntington.

În ultimii 30 de ani a scris articole pentru publicaţii precum „The Atlantic“, „The New York Times“  şi „The Washington Post“, iar în calitate de corespondent de presă a călătorit în peste 100 de ţări şi a locuit o vreme în Israel, Portugalia şi Grecia. După vizitele în estul şi sud-estul Europei, a devenit un cunoscător al Balcanilor şi a fost unul dintre primii autori americani care au prevăzut izbucnirea unui război în regiune.

Printre volumele sale de analiză geopolitică şi de călătorii se numără: „Eastward to Tartary: Travels in the Balkans, the Middle East, and the Caucasus“/ „La Răsărit, spre Tartaria. Călătorii în Balcani, Orientul Mijlociu şi Caucaz“ (2002), „Balkan Ghosts: A Journey Through History“/ „Fantomele Balcanilor. O călătorie în istorie“ (2007) şi „The Revenge of Geography. What the Map Tells Us About Coming Conflicts and the Battle Against Fate/ „Răzbunarea geografiei. Ce ne spun hărţile despre viitoarele conflicte şi lupta împotriva destinului“ (2013).

FRAGMENTE Bucureşti, 1981 (…)

Când am coborât din avion pe aeroportul Otopeni, am schimbat o lume puternic şi intens colorată de soarele orbitor al Orientului Mijlociu cu înfriguraţii Balcani, care mi se înfăţişau ca o gravură sepia, în tonuri de noiembrie. În numai câteva ore, Israelul era deja parte a unei existenţe de mult apuse. Aeroportul Otopeni era o clădire de marmură şi sticlă murdară, cu poliţişti de frontieră în gherete sărăcăcioase. O stea roşie şi fotografia dictatorului atârnau pe pereţii altfel goi. Am aşteptat jumătate de oră în frig ca să ocup un loc pe un scaun de placaj într-un autobuz ce mergea în oraş. Crengi dezgolite – de fag, plop şi tei – trosneau în vântul de stepă, lovind ferestrele autobuzului şi anunţând iarna în lumina mată a după-amiezii, sub o boltă apăsătoare de nori. Foioasele – puţin întâlnite în regiunea Mediteranei orientale pe care tocmai o părăsisem, dar omniprezente aici – îmi întăreau sentimentul distanţei străbătute. La fel şi acoperişurile ascuţite ale caselor de pe un mare bulevard, cu in fluenţa lor nordică barocă, aflate în aşteptarea zăpezii. De şase ani nu mai călătorisem în afara Africii de Nord şi a Mediteranei Orientale. Fusesem plecat din Israel doar pentru câteva sejururi mai lungi în Grecia. Revenirea în ceea ce – prin comparaţie – era nordul a avut un efect brusc şi dramatic. (…) Nu ne maturizăm continuu, ci în salturi, în momente critice, când înţelegem dintr- odată ce ignoranţi şi imaturi suntem. La Bucureşti, pe drumul de la aeroport, privind feţele trase şi palide ale şoferului şi ale altor români din autobuz, înfofoliţi în paltoane şi căciuli de iarnă şi copleşiţi de griji, am conştientizat instinctiv întreaga istorie ce trecuse pe lângă mine în ultima jumătate de deceniu. Se simţea aici un  tip de suferinţă complet străină Levantului. Uriaşa Casă a Scânteii, acest mastodont stalinist – numită după cotidianul Partidului Comunist, Scânteia – prezida intrarea în oraş. Arhitectura stalinistă specifică anilor ’50, cu statuia lui Lenin tronând pe un soclu înalt, parcă zdrobea orice impuls spiritual de jur împrejur. A doua zi l-am vizitat aici pe un anume domn Tuiu într-un birou gol din dreapta intrării: acest funcţionar al agenţiei de presă comuniste AGERPRES m-a sfătuit „să fiu atent la cei cu care vorbesc, cu excepţia“ celor avizaţi de el.

(…) După Piaţa Romană, pe Bulevardul Gheorghe Magheru am văzut cozile la pâine şi carburant. Liniştea străzii era copleşitoare când am coborât din autobuz, cu rucsacul în spate, pe Strada Academiei. Oraşul fusese redus la un vast ecou. Pe străzi erau puţine maşini, iar oamenii erau acoperiţi de aceleaşi paltoane amorfe şi căciuli de blană ce evocau un exil intern undeva în stepa răsăriteană. Trecătorii aveau în mâini sacoşe ieftine de rafie şi aşteptau să cumpere pâine. Le-am privit feţele: nervoase, timide, stângace, calculate, îndurerate, ca şi cum s-ar fi luptat să prevină următoarea catastrofă. Erau aşa de palizi, că păreau să nu fi văzut vreodată lumina soarelui. Era începutul unuia dintre cele mai sinistre decenii din istoria românilor, chiar dacă represiunea politică fusese mai sufocantă în anii ’50, când comuniştii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej au îngenuncheat complet o populaţie care se opunea ideologiei oficiale. Un distins istoric britanic avea să scrie mai târziu că în anii ’80 românii fuseseră reduşi „la o stare animalică, preocupaţi fiind doar de problemele supravieţuirii de la o zi la alta“. Situaţia s-a deteriorat treptat, cu penurii de alimente, carburant, apă şi electricitate mai mari decât cele din timpul Primului Război Mondial. La sfârşitul anului 1982 circula un zvon cum că pâinea era ţinută în brutării vreme de douăzeci şi patru de ore înainte să fie scoasă la vânzare, ca să se usuce şi oamenii să cumpere mai puţin. O glumă din acea perioadă spunea: „Dacă ne-ar invada ruşii, am mânca şi noi ca cehii şi-am avea paşapoarte ca ungurii.“ Pe la mijlocul deceniului, autobuzele nu mai mergeau cu motorină, ci foloseau un combustibil mai ieftin şi mai periculos – gazul metan, ţinut în rezervoare sus, pe acoperiş. (…)

În deceniile dintre sfârşitul anului 1981 şi începutul lui 2013 s-au schimbat multe în obiceiurile românilor, după cum mi-am dat seama şi în două scurte vizite, în 1990 şi 1998. Vizitând Bucureştiul la doar patru luni după revoluţia din decembrie 1989, am văzut cum oraşul în care religia fusese marginalizată vreme de câteva decenii devenise o biserică în aer liber, cu trandafiri, lalele şi lumânări împodobind micile altare ridicate în memoria revoluţionarilor morţi în lupta împotriva lui Ceauşescu. La sfârşitul anilor ’90, în centrul Bucureştiului găseai cazinouri, cluburi şi magazine de modă italiană cu vitrine în care am văzut chiar şi manechine vii. Ca şi la New York şi Paris, hainele negre erau considerate şic. Un fost diplomat român, Ioana Ieronim, mi-a spus în 1998: „Aşa eram şi în perioada interbelică, în anii ’30. Suntem descurcăreţi, adaptabili, excesivi, nişte emigranţi pseudo-cosmopoliţi într-o nouă lume globală. Un fel de clone unidimensionale, latin-orientale ale Vestului.“ Horia-Roman Patapievici, filozof şi eseist, a adăugat: „În momentul în care cumpărăm calculatoare, CD- uri şi îmbrăcăminte, ne însuşim consecinţele materiale ale Vestului, fără să înţelegem valorile fundamentale care au generat aceste tehnologii.“ În apartamentul său ticsit de cărţi şi cu holul scării plin de maidanezi, Patapievici, îmbrăcat cu blugi şi halat de casă, însuma tot ceea ce mă fascina la România, o ţară ca un film noir senzual şi macabru, mereu captivant şi uneori chiar strălucit. Această ţară trebuia însă cercetată mai în profunzime. Cu cât scriam mai pe larg despre alte părţi ale lumii – locuri pe care încă nu le văzusem –, cu atât îmi doream să revin în România şi să-mi întregesc imaginea pe care mi-o făcusem în timpul vizitelor anterioare (Copyright Editura Humanitas).


Α → Dear Pope Francis, End the Religious Ritual that Devalues Human Life → Ω

Every single day before communion, millions of Christians verbally declare one of the most destructive phrases in human history. On Sunday, it’s tens of millions if not a half billion of the over one billion Catholic Christians worldwide—and not without repercussions.

In the Bible, a Centurion soldier relates, “Lord, I am not worthy to have you enter under my roof…” (Matthew 8:8) before recounting the inner workings of the blindness of patriarchal hierarchies and slavery that exists to this day.

Applying religious context, what’s important for Christians to note is that the soldier uttered the phrase pre-salvation. An unsaved (ignorant) man sharing his feelings and a religion demanding a billion saved Christians repeat the phrase daily post-salvation are entirely two different matters.

Dialogue and constructs that perpetuate “I am not worthy” are the root of all evil. It is divisiveness personified. By believing we are not worthy, we open the door for the mistreatment of ourselves and the mistreatment of others as we seek to assuage the psychological pain the false belief imparts.

The guilt of unworthiness calls for us to judge ourselves and to judge others just as harshly. We cower within power-over structures or worse; we attempt to control others in our imagined superiority. The insanity continues as inferiority complexes pursue power and wealth as outward substitutes for what Jesus, Buddha, and many other saints and sages have said can only come from within.

Tacking on “but only say the word and my soul shall be healed” is not enough. Jesus did say the Word. Yet, Christianity along with many other religions, continue to shove a dagger of inequality into the hearts of those the religious community is supposed to be serving. Where is the healing?

Daily we see the emotional pain of inner self-hatred projected into the world through acts of violence. This behavior originates from feeling disconnected, powerless, and undervalued. A false belief in unworthiness contributes to drug and alcohol abuse and deviant behavior. Many continue to leave religion as they seek more positive and supportive environments elsewhere.

It’s really a sustainability issue. Negative reinforcement is not the answer to dwindling faith. The renewal of hope and joyful living are found by reconnecting with the goodness within one another, our bountiful Earth and all of Creation, which is God. The sooner we speak of our goodness; the sooner we can truly unify as a people. Then faith isn’t even required—we become the living Word.

It’s time for a mass healing. I implore you to call for an end to the religious ritual of the declaration of unworthiness. As children of God, we are equally worthy—even the “ignorant.” I think deep down in your heart; you know this to be true. Lead the way and others will follow.

Healed, we can finally turn in service to one another instead of exploitation as so many already have. Then maybe, just maybe, we can all work together cooperatively to create a peaceful and harmonious world.

That’s what love would do.

Eternally,

Christine Horner

Christine Horner is the author of What Is God? Rolling Back the Veil, nominated for the 2014 Dayton Literary Peace Prize. A healed ex-Catholic, her religion is Love. Horner’s next non-fiction book is The Power of Unity Consciousness.


lament-of-jesus


2 am thoughts. wonderful music.

You left.  It was October. The moon was harvest red and the days were short. You left yet here you are with your magnificent beauty and infectious smile. There is a vast emptiness. It reaches out to the brightest star and you fill the spaces in between. You left and here we are – in each others hearts to embrace the memory and aliveness that has no end. You left and yet you’re still here, with me now. And we’ll be together again

to see the world inside your beautiful soul  to see the world in a place that is unknown  to see the world that is alive and wants to be free  to see the world making everything completely  to see the world with love that runs into the night  to see the world that has no idea what life is all about  to see the world that has love inside your mind  to see the world will live forever in the perfect part of time

to be in this world is to be free god is what you dream forever is a day and love will run together anyway imagine life without your existence how can future evolve without you you are everything and everything is you nothing goes forward unless you go too

I have me and i, The twins of life. I lost one of me, The one that loved me. I am now alone, The i that hopes for me to love. I am holding your absence, My life is shattered

Just do yourself a favour sometimes and take an evening ride on a train. Preferably not very popular short route with just a couple of people. Lean your head on the window, put on your headphones and turn on the starlight in your ears and eyes. Watch the sunset as a train slowly moves. Trust me, that’s the best feeling. In that moment you will realize that you are alive

People choose to let others hurt them. It’s up to them to be hurt or not. If you are offended by someone, it’s your choice to be offended. The other person has no control over everything that will hurt someone or another since different things hurt different people. Only you have control over being hurt

(autor anonim)


poza

fizică (meta + 1)


Atunci când ultimul copac va fi tăiat, atunci când ultimul râu va fi otrăvit, atunci când ultima pasăre va fi capturată – numai atunci veți realiza că banii nu se mănâncă.

tag,

ey, was ist hier hier so los?

bin die lena

möchte jemand ein treffen

lust auf ein abenteuer?

…şi nici sex nu se face pe stomacul gol;


are-dreptate

 


 


The silence of God

 

Have you ever wondered why God is with us in the beginning, we walk with Him and feel His presence, but eventually we go in a period of drought, whereby our prayers are like crops with no rain. They don’t seem to yield any results. Our seeking of Him continues, yet we seem to not be able to find Him. No matter our call, He is silent. He seems distant. We feel we are alone again in the battles of this life. But that’s far from the truth.

I’m sure you have wondered why silence. After all, now that we are walking in His path we need His constant guidance. We need the comfort and reassurance that we are walking in His path. This is the time we really need Him. But that’s not true.

Your search of Him gave you lots of knowledge. It made you strong and tough. It allowed you to understand God and ultimately find Him. Now that you have found Him, He will allow you to walk a period of time without Him so you can understand Him more. This is a period of time to build your character and understand your need of God.

It may be counter intuitive to think that God’s silence is good for us. After all, why wouldn’t I want the guidance of the ultimate master. But the answer lies deep inside our soul.

Think of silence as a period of personal development. It is a time of testing by God. This is the time to see our true character. Your striving was for you to find the truth; to find God, now God is wanting to know how long you are willing to strive for Him. This is a period where you will explore the darkest and deepest places of your soul. You will struggle and search for answers until you understand that He is always present. Know that silence is trust from God that we will succeed on the task at hand. It is through silence that we learn valuable life lessons and position ourselves for greatness that is destined for us.

His silence is really His gift to you. His silence prepares you for better and greater things to come. His silence is His way of building you character. You will ultimately understand the meaning of His silence when you mature in faith.

Written by: F.D

 


Copacul lui Iuda – Vasile Voiculescu

 

Era în noaptea de groază când ceată de ostaşi şi slujitori prinseseră pe dulcele Mântuitor şi-l purtau, legat, de la Ana la Caiafa şi înapoi. Judecată aspră se urmă, grăbită, în întuneric, şi Fiul Omului îndură tăcut toată batjocura, scuipări şi loviri peste obraz. Toţi îl părăsiseră, Petre se lepăda a două oară, Sfintele Femei plângeau încuiate în casă, iar bieţii ucenici, înspăimântaţi, se risipiseră ca un stol de cocori pribegi apucaţi de furtună şi rămaşi fără de cârmaciu.

 

În acest timp un om, cumplit la vedere, rătăcea, orbecăind prin paraginele grădinei Getsemani. Părea o iasmă scăpată din iadul cel mai afund cum se izbea de trunchiuri, purtând încolăcită pe braţ o funie nouă şi împrăştiind în preajma-i o spaimă fără de nume. El umblă plecându-şi genunchii tremurători în faţa fiecărui copac şi erau acolo mii rugându-se de fiecare să aibă milă de el.

 

– ” îndură-te, tu măcar, şi lasă-mă să mă spânzur de cea mai oropsită din crăcile tale “.

 

Dar copacul, zguduit de friguri, îşi înălța ca într-un vârtej braţele noduroase în sus, să nu-l poată atinge şi pângări omul blestemat ce-i plângea la rădăcina şi de la copac la copac, odată cu omul, alerga vijelia, spaima şi nebunia.

 

Umblă astfel de ceasuri întregi, când ajunse lângă un cedru bătrân, care la apropierea lui statu neclintit. Era un uriaş cedru milenar, sub care David îşi cântase psalmii, la umbra căruia judecase Solomon şi proorocise Isaia. Iuda ingenunchie pentru a mia oară la poală bătrânului copac şi se ruga iarăşi:

 

– ” îndură-te tu cel puţin şi dă-mi alinare! Apă, când vreau să mă arunc în ea, fuge de mine; fierul ascuţit sare cât colo când se atinge de el pieptul meu şi cu nici un chip nu mă pot ucide îndură-te tu şi îngăduie să-mi spânzur trupul blestemat de una din crengile tale !… ”

 

Și iată că cedrul patriarhilor, cunoscător al tainei, întinse şi îşi plecă milostiv unul din braţele-i puternice şi omul acela putu să-şi potolească setea de moarte. Și, cât ai clipi, de una din ramurile uriaşului se legăna domol ucenicul cel viclean prin care se împlinise scriptura şi se deschiseseră porţile zăvorâte pe unde năvălea spre lume vremea cea nouă.

 

Atunci o nouă vijelie, şi mai nebună, se dezlănţui în beznă grădinei, izvorâtă din mania celorlalţi copaci care, frământându-şi frunzişul, strigau până la nori împotriva cedrului:

 

– ” De ce ne pângăreşti neamul şi grădina noastră, pe veci? ”

 

– ” Voi nu cunoaşteţi taină Mielului dat spre junghiere pentru spălarea păcatelor lumii cu sângele lui! Dar aţi văzut că sub mine s-a rugat Mântuitorul înainte de a fi prins de către ostaşi, şi cel din urmă cuvânt al lui a fost “iertare pentru Iuda”; cea din urmă porunca ce mi-a dat a fost să am grijă de chinuitul său ucenic şi să-l scap de povara unei vieţi mai rea decât iadul! ”

 

Și furtuna nu se potoli multă vreme încă.

 

A două zi, când s-a hotărât moartea lui Iisus şi s-au început pregătirile de osândă, treubuia o cruce pe care să-l spânzure şi să-l ţintuiască. Câţiva slujitori intrară în grădina Getsemani să taie un lemn din care să alcătuiască unealta de supliciu. Dar nici un copac nu primea să ajute la osânda şi uciderea Domnului şi să slujească astfel celor răi. Topoarele îşi stricau tăişul în trunchiurile învârtoșate ca piatră, fierăstraiele îşi rupeau pânzele zimţuite; şi aşa, din copac în copac, încercând, căznind şi ocărând, slujitorii ajunseră la cedrul cel falnic, podoaba grădinii. Copacul verde, plin de vânj şi viaţă, aştepta liniştit, cu o cracă uscată, groasă, smulsă parcă de un fulger şi dărâmată jos la tulpină… într-o doară, amărâte, slugile loviră şi în el. Dar minune, topoarele se înfipseră cu putere în trunchiul din care săreau, în toate părţile, aşchii, ca într-un lemn moale de salcie… Curând o cruce grosolană de lemn nestrunjit era gata încărcată pe umerii robilor şi pornită spre palatul lui Pilat, de unde pleca alaiul osândei. Dar pe când se clatină zguduit de loviturile topoarelor, cedrul spunea celorlalţi copaci ce-l blestemau că tocmai el s-a găsit să primească răstignirea Mântuitorului:

 

– ” Tăceţi şi domoliţi-va că voi nu pricepeţi adâncul tainelor. Blestemul lumii nu se poate ridica altfel: trebuia ca cel mai vinovat cu cel mai fără de pată să se întâlnească odată; ca mila cea mai desăvârşită să se reverse peste vina cea mai fără de iertare şi să o copleşească; omul cel mai josnic şi Dumnezeu să sufere aceleaşi chinuri la un loc… Eu am fost cel sortit de proorocii acestei întâlniri binecuvântate şi rânduit ca trupurile amândurora să spânzure de mine. Uitaţi-va, eu duc acum Mântuitorului căinţa lui Iuda! ”

 


Durerea lunii

 

Apusul rosiatic, incet se ofileste,
Cazand fara-ndurare, peste-a padurii frunte,
In valea fara nume, freamatul amuteste,
Ecoul noptii doar, razbate peste munte.

Padurea invaluita, in tonuri de cerneala,
Sub luna galbena, culori tandre ascunde,
Doar muntele cel falnic, de-acum plin de sfiala,
Conturul isi arata, prin noaptea ce-l patrunde.

Si-n noaptea fumurie, e-o liniste divina,
Se-aud doar greierii, cuprinsi de gelozie,
Ca n-au decat acum, cand luna este plina,
Sa-si cante rostul lor, si-a vietii armonie.

Totul e imbracat, in tuciurie haina,
Copacii adormiti, aleanul si-au uitat,
Luna ca o stapana, peste a noptii taina,
Vegheaza peste toate, spunand neincetat….

O, muntilor salbatici! cu creste de clestar,
In fiecare noapte, ma rog cu inflacarare,
Cat mi-as dori sa pot vedea, odata doar,
Al vostru verde viu, sub razele de soare.

O, muntilor de-ati stii, cat sunt de insingurata,
Cum noptile-mi le duc, in acelasi trist ton,
Cu galben fad ma imbat, de umbre despuiata,
Si totu-i imbracat in sumbru monoton.

Apusul se ofileste de cate ori apar,
Si n-apuc niciodata sa-i vad rosul obscur,
Inchisa sunt de-a pururi in turnul de clestar,
O, ce n-as da sa vad, al cerului azur.

Scumpele caprioare, pitite printre flori,
Si albii ghiocei , ori gingasa zambila,
Le-as lua mereu cu mine, acolo printre nori,
Si as visa la ele, cuprinsa de idila.

Astfel luna plangea, stiind ca e zadarnic,
Urmandu-si fadul rost, cu amarul ei adanc,
Graindu-i noptii slute, si vantului naprasnic,
Se ascunse dup-un nor, tomnatec si natang.

(de Nicoles – Nicoleta Simian)


Ti-am cerut,Doamne, putere ca sa am succes in viata, Dar m-ai facut neputincios ca sa invat sa ma supun. Ti-am cerut sanatate ca sa infaptuiesc lucuri mari, Dar am ajuns infirm ca sa savarsesc lucruri si mai mari Si astfel viata mea sa primeasca o alta valoare. Ti-a cerut bogatie ca sa fiu fericit, Dar m-ai facut sarac ca sa fiu smerit. Ti-am cerut stapanire ca sa fiu pretuit de oameni, Dar am primit neputinta ca sa am mereu nevoie de Tine. Ti-am cerut prietenia celorlalti ca sa nu traiesc singur, Dar Tu mi-ai dat o inima ca sa-i iubesc pe toti. Ti-am cerut toate lucrurile care mi-ar fi putut aduce bucurie, Dar Tu mi-ai dat viata ca sa ma bucur de toate lucrurile ei. Nu am primit nimic din ceea ce am cerut, Dar am primit tot ceea ce nu nadajduisem. Fara sa vreau, rugaciunile pe care nu le-am rostit, au fost auzite. Sunt cel mai fericit dintre toti oamenii. Iti multumesc, Doamne!


Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin

Cehov dă un excelent exemplu de credinţă adevărată în povestirea sa Duelul, unde un diacon îi spune unui intelectual biolog: „Am un unchi, un preot care are o astfel de credinţă încât, în vremuri de secetă, când merge la câmp să se roage pentru ploaie, îşi ia cu el şi umbrela şi impermeabilul, ca să nu fie plouat la întoarcere. Aceasta deci este credinţa adevărată. Când vorbeşte despre Hristos, răspândeşte o lumină şi se aud plânsetele în hohote ale tuturor ţăranilor, bărbaţi şi femei. Acesta ar fi putut să întoarcă din drumul său un nor şi ar fi pus pe fugă toate puterile despre care vorbeşti. Aici tu înveţi continuu, măsurând străfundul mării, despărţind pe cei neputincioşi de cei puternici, scriind cărţi, provocând pe oameni la dueluri, şi toate rămân cum au fost. Însă numai un singur cuvânt să îngaime cu ajutorul Duhului Sfânt un avă neputincios, şi toate se vor întoarce cu susul în jos.”

Viaţa noastră bisericească şi liturgică nu oferă pregustarea împărăţiei lui Dumnezeu. Îi educăm pe copii în şcoli catehetice, ce imitaţie deplorabilă a modului de abordare protestant a adevărului creştin!, şi scriem sobre tratate teologice, iar ei nu rămân cum au fost, ci se înrăutăţesc. Din nefericire, nu pare să avem un ava inundat de Duhul Sfânt, care să îngaime o vorbă numai şi Să se întoarcă toate cu susul în jos. Se aud multe voci care susţin direct sau indirect că sunt expresia Duhului Sfânt, însă aceste voci cântă o altă partitură. Nu au simplitatea, consecvenţa, interioară şi nu doar aparenta pace, pe care o răspândeau asceţii, fără fanfare şi fără a încuraja sau a permite idolatrizarea lor. Şi aceasta este tocmai ceea ce avem nevoie ca să aflăm sensul în viaţa noastră bisericească şi liturgică. Când a întrebat un oarecare monah pe un ava: „Ce să fac pentru a dobândi frica de Dumnezeu?”, acela i-a răspuns: „Du-te şi stai în preajma cuiva care are frica de Dumnezeu.”Nu mai avem nevoie de alte prelegeri sau discuţii despre Liturghie, decât, poate, dacă, cel puţin, acestea nu sunt altceva decât surogatul unui sentiment pe care avem nevoie să-l simţim că-l are cineva fată de Biserică şi faţă de viaţa Bisericii.

Omul contemporan vrea împlinire, însă nu doreşte şi necesara angajare în acest scop. Vrea întâlnirea cu Dumnezeu, însă doreşte în acelaşi timp să se bucure de toate comodităţile; însă împlinirea se află în strânsă legătură cu implicarea sa, şi acest lucru a fost întotdeauna valabil. Este valabil pentru relaţiile noastre cu ceilalţi oameni, pentru activităţile pe care le profesăm, de la cele mai înalte până la cele mai prozaice. Putem să jucăm orice fel de joc, pentru a reuşi să avem şi salariul convenabil şi căţelul sătul, însa în realitate nu facem decât să ne risipim energia şi la sfârşit nu obţinem nimic.

Oamenii contemporani au jucat astfel de jocuri în viaţa lor religioasă în exces. Încearcă să fie oameni duhovniceşti şi în acelaşi timp să se desfete în confortul şi desfătările lumeşti. Vor să fie conducători bisericeşti care inspiră încredere şi totodată trăiesc o scandaloasă viaţă opulentă, fără a avea nicio limită în poftele lor. Vor să fie membri ai Trupului lui Hristos, însă fără îngrădiri şi îndatoriri.

Mulţi născocesc diferite artificii în Liturghie (muzică, iluminat, limbă, ornamentaţie ş.a.m.d.), însă aceştia se ocupă numai de simptomele exterioare, iar a te ocupa doar de simptome indică lipsa conştiinţei şi nu este decât risipă de timp şi energie. Când cineva, care suferă de o boală a sis temului nervos, vorbeşte de deranjamentele sale stomacale, care nu au nici o bază organică, iar un paranoic vorbeşte de mesajele pe care le preia de la televizor, terapeutul competent nu prescrie un oarecare medicament care uşurează digestia, nici nu declanşează o investigaţie asupra unor programe de televiziune, ci spune pacientului: “Se vede că te chinuie ceva”, apoi încearcă să dezvolte o relaţie de încredere cu acesta pentru a descoperi şi a înfrunta ceea ce se întâmplă în realitate în viaţa lui.

Ne-am ocupat suficient în viaţa noastră bisericească doar de simptome, care nu ne-au con dus nicăieri. Este momentul să ne ocupăm de adevăratele cauze ale mizerei noastre vieţi bisericeşti, iar adevărata cauză este secularizarea vieţii noastre bisericeşti, care, în afara îmbisericirii exterioare, a adoptat pe deplin modurile de viaţă legislativ şi birocrat, manipulările politice şi mai ales lipsa de comuniune. Liturghia, dintr-un proces al înfăptuirii Trupului lui Hristos şi comuniunii, s-a transformat într-o reprezentaţie ceremonială, care a devenit obiect de distracţie al unei mase anonime şi impersonale, constituită din oameni ce nu au nici o legătură între ei şi care sunt indiferenţi unul fată de celălalt. Această evoluţie nu este numai o pervertire, ci şi o blasfemie şi o contrafacere a Liturghiei, întrucât numai Biserica, cea care duce la capăt, mai ales prin intermediul Liturghiei, extinderea Trupului lui Hristos în umanitate îl mântuieşte pe om.


Acoperiri și dezgoliri