Juridice I

Acţiune in rezoluţiune

Mijloc procedural prin care partea contractanta care si-a executat prestatia asumata se poate adresa justitiei pentru a solicita rezolutia contractului, respectiv atunci cand cealalta parte contractanta nu si-a executat culpabil propria sa prestatie.

Ca natura juridica, este o actiune in constatare in cazul contractelor prin care partile au stipulat un pact comisoriu de gradul II sau III, iar in toate celelalte cazuri ea se infatiseaza ca fiind o actiune in realizarea dreptului.

Rezolutiunea poate fi pronuntata de instanta de judecata daca sunt intrunite urmatoarele conditii:

a) una din parti sa nu-si fi executat obligatiile sale (Codul Civil nu distinge intre neexecutarea totala si executarea partiala, motiv pentru care actiune in rezolutiune este admisa chiar si in cazul neexecutarii partiale daca partea din obligatie care nu a fost executata a fost considerata esentiala la incheierea contractului);

b) in principiu, neexecutarea trebuie sa fie imputabila debitorului obligatiei respective;

c) debitorul obligatiei neexecutate sa fi fost pus in intarziere, in conditiile prevazute de lege; prin punerea in intarziere creditorul dovedeste refuzul de executare al debitorului.

Pactul comisoriu sau rezoluţiunea convenţională

Pactul comisoriu este o clauză expresă introdusă într-un contract sau într-o convenţie accesorie a acestuia prin care părţile stipulează rezoluţiunea de plin drept a contractului în cazul în care una dintre ele nu-şi execută culpabil obligaţia asumată.

Pactul comisoriu reprezintă o derogare de la prevederile art. 1021 şi urmăreşte să reducă sau să înlăture total rolul instanţei de judecată la desfiinţarea contractelor.
Clauzele comisorii pot fi introduse în orice fel de contract şi sunt clasificate, în funcţie de intensitatea efectelor pe care le produc, în patru grade:

Pactul comisoriu de gradul I   ↓↓

Exemplu: “În cazul în care una dintre părţi nu execută contractul, acesta se desfiinţează.”

Introducerea unei astfel de clauze poate avea utilitate numai în contractul pentru care rezoluţiunea este neprevăzută de lege sau este reglementată limitativ (ex: contractul de rentă viageră).
Pentru toate celelalte contracte includerea unui asemenea pact este inutilă având în vedere că potrivit art. 1020 Cod civil, aceasta este subînţeleasă. În orice caz, o asemenea cauză va da curs tuturor regulilor prevăzute pentru rezoluţiunea judiciară, cu posibilităţile de apreciere recunoscute instanţei judecătoreşti, inclusiv posibilitatea de acordare a termenului de graţie (fapt posibil numai in cazul pactului comisoriu de gradul I).

Pactul comisoriu de gradul II   ↓↓

Exemplu: “Dacă o parte nu-şi execută obligaţia, cealaltă parte este în drept să considere contractul desfiinţat”

Această clauză comisorie se interpretează în sensul că dacă partea îndreptăţită declară unilateral rezoluţiunea, este suficient pentru ca ea să opereze.
Debitorul îşi va putea executa obligaţia până în momentul punerii sale în întârziere.
Într-un asemnea caz, instanţa sesizată va putea constata că debitorul şi-a executat obligaţia înainte declarării rezoluţiunii de către creditor. De asemenea, instanţa este competentă să constate că rezoluţiunea nu a avut loc, dar nu poate acorda un termen de gratie.

Pactul comisoriu de gradul III   ↓↓

Exemplu: “Dacă o parte nu-şi execută obligaţia asumată în contract, acesta se consideră rezolvit de plin drept.”

În acest caz, instanţa de judecată nu poate acorda termen de graţie debitorului şi nu se poate pronunţa referitor la oportunitatea rezoluţiunii.
De asemenea, creditorul trebuie să îl pună în întârziere pe debitor pentru ca rezoluţiunea să opereze de plin drept. Prin urmare, dacă instanţa constată că debitorul şi-a executat obligaţiile, chiar şi tardiv, dar înainte de punerea sa în întârziere, nu va pronunţa rezoluţiunea contractului. Excepţie fac contractele comerciale unde debitorul este pus de drept in întârziere, sau în cazul contractelor civile în care legea prevede expres şi ca excepţie punerea în întârziere de drept a debitorului).

Pactul comisoriu de gradul IV   ↓↓

Exemplu: “În caz de neexecutare, contractul se consideră desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi vreo altă formalitate prealabilă”.

Acest tip de pact este cel mai eficient dpdv. al efectelor. Astfel, contractul se desfiinţează de plin drept din clipa in care a expirat termenul de executare, fără ca obligaţiă să fi fost adusă la indeplinire. Desfiinţarea are loc fără ca debitorul să fie pus în întârziere de către creditor.

Pentru mai multe detalii: pact comisoriu de gradul IV

Alte precizări:

În toate cazurile, este îndreptăţit să aplice rezoluţiunea doar creditorul care şi-a executat sau care se declară gata să execute obligaţia.
Numai în cazul pactului comisoriu de gradul I este necesară intervenţia instanţei. În cazul în care se apelează totuşi la instanţă, aceasta poate face doar verificările permise de pactele comisorii.

Efectele rezoluţiunii contractelor

Efectul esenţial al rezoluţiunii judiciare sau convenţionale este acelaşi, respectiv, desfiinţarea retroactivă a contractului. Astfel, părţile trebuie repuse în situaţia anterioara încheierii contractului, restituindu-şi una alteia tot ceea ce şi-au prestat în temeiul contractului desfiinţat. Deci părţile sunt ţinute, ori de câte ori este posibil, să restituie una alteia tot ce au prestat în temeiul contractului desfiinţat.

Pentru mai multe detalii: efectele rezolutiunii contractului


Excepţia de neexecutare a contractului

Excepţia de neexecutare a contractului sinalagmatic este un mijloc de apărare specific, care poate fi folosit de partea căreia i se pretinde executarea obligaţiei ce-i revine, fără ca partea care pretinde această executare să-şi fi executat propria obligaţie.

Partea care invocă excepţia în discuţie obţine, fără intervenţia instanţei judecătoreşti, o suspendare a executării propriilor obligaţii până când cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţiile ce-i revin. Efectul suspensiv al excepţiei de neexecutare încetează în momentul în care se vor îndeplini aceste obligaţii.
Invocarea excepţiei de neexecutare a contractului are ca temei juridic interdependenţa obligaţiilor reciproce din contractele sinalagmatice, împrejurarea că fiecare obligaţie constituie cauza juridică a obligaţiei corelative. Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, împrejurarea că fiecare obligaţie reciprocă este cauza juridică a celeilalte, implică simultaneitatea de executare a acestor obligaţii, deci posibilitatea de invocare a excepţiei de neexecutare în cazul când simultaneitatea nu este respectată.
Această excepţie este o sancţiune specifică a faptului că partea care pretinde executarea obligaţiei nu înţelege să-şi îndeplinească îndatoririle contractuale pe care şi le-a asumat.

Condiţii pentru invocarea excepţiei de executare a contractului:

detalii aici


Acţiune personală

Acţiune civilă care se întemeiază pe un drept personal (de creanţă) şi care serveşte la exercitarea sau apărarea acelui drept. Aşadar, subiectul activ al raportului juridic obligaţional (creditorul) urmăreşte să obţină, prin intermediul instanţei, concursul subiectului pasiv al acelui raport juridic (debitorul), spre a-şi exercita dreptul de creanţă ce intră în conţinutul raportului juridic dedus judecăţii, dreptul său neputându-se realiza fără concursul debitorului.

Prin acţiuni de acest gen se valorifică drepturile care se nasc din contracte, din alte acte juridice, din lege, din fapte cauzatoare de prejudicii etc. A.p. se clasifică, la rândul lor, în: a) a.p. mobiliare, atunci când dreptul de creanţă pretins are ca obiect un bun mobil; b) a.p. imobiliare, atunci când obiectul dreptului pretins este un imobil (de exemplu, acţiunea prin care locatarul cheamă în judecată pe locator pentru obligarea acestuia la predarea imobilului ce formează obiectul contractului de locaţiune). A.p. sunt multiple şi variate, astfel încât o enumerare completă a lor, practic, nu este cu putinţă.


Acţiune petitorie

Acţiune reală imobiliară care tinde la apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real imobiliar. A.p. priveşte însuşi fondul dreptului şi, ca atare, aparţine numai titularului dreptului real contestat sau încălcat. Au acest caracter: acţiunea în revendicare (în toate variantele ei), acţiunea confesorie, acţiunea negatorie.


Acţiune in reziliere

Mijloc procedural prin care partea contractanta ce si-a executat prestatia asumata printr-un contract sinalagmatic cu executare succesiva poate solicita justitiei rezilierea acelui contract atunci cand cealalta parte nu si-a executat culpabil obligatiile contractualmente asumate. Ca natura juridica, este o actiune in realizare. Promovarea ei este subordonata acelorasi conditii ca si actiunea in rezolutiune. Prin admiterea ei de catre instanta judecatoreasca se pronunta desfiintarea numai pentru viitor a contractului respectiv. Prestatiile executate in trecut, fiind de regula ireversibile, raman bine si definitiv executate, neputand fi ceruta inapoierea lor.

acţiune în reziliere, acţiune civilă prin care se valorifică în justiţie, în caz de neînţelegere între părţile contractului sinalagmatic cu executare succesivă în timp, dreptul părţii care a executat contractul, de a obţine desfiinţarea acestuia pentru viitor invocând neexecutarea culpabilă a obligaţiilor celeilalte părţi. Domeniul de aplicare al acestei acţiuni este restrâns la contractele sinalagmatice cu executare succesivă în timp. în temeiul hotărârii judecătoreşti prin care se admite o atare acţiune, încetează efectele contractului numai pentru viitor, rămânând neatinse prestaţiile succesive care au fost făcute anterior rezilierii. Spre exemplu, în cazul contractului de închiriere – prin natura sa sinalagmatic şi cu executare succesivă în timp – dacă la un moment dat chiriaşul refuză să plătească chiria, locatorul este îndreptăţit să ceară în justiţie rezilierea contractului, tot ce s-a executat până la introducerea acţiunii în reziliere rămâne valabil executat, urmând ca numai efectele pentru viitor ale contractului să înceteze. Pentru admiterea acţiunii în reziliere se cer îndeplinite următoarele condiţii: a) una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile ce-i revin: neexecutarea poate să fie integrală sau parţială. în cazul neexecutării parţiale, partea din obligaţie rămasă neexecutată trebuie să fi fost considerată esenţială la încheierea contractului; b) neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală; c) debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege (notificare).


Acţiune in revendicare

Este un mijloc de apărare în justiţie a dreptului de proprietate privată (art. 563 şi urm. N. C.civ.) şi a dreptului de proprietate publică (art. 865 alin. 3 N.C.civ.) – reprezintă acţiunea în justiţie aflată la îndemâna proprietarului bunului împotriva posesorului sau împotriva altei persoane care deţine bunul respectiv, fără drept.

Particularităţi ale acţiunii în revendicare în Noul Cod civil – când poate fi introdusă acţiunea în revendicare: acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, adică poate fi introdusă oricând, indiferent dacă revendicarea priveşte un bun mobil sau un bun imobil, cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel (spre exemplu, potrivit art. 937 alin. 1 N.C.civ. bunul mobil pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bună-credinţă, dacă acţiunea este intentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului) – cine poate introduce acţiunea în revendicare: titularul dreptului de proprietate. Ca element de noutate, spre deosebire de principiul unanimităţii consacrat de vechea reglementare, în cazul coproprietăţii (proprietăţii pe cote-părţi), în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare, fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală – proba dreptului de proprietate: în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară.

Efectele admiterii acţiunii în revendicare – obligaţiile pârâtului: pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri, evaluate în raport cu momentul restituirii, dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat; de asemenea, în aceleaşi condiţii, pârâtul va fi obligat la restituirea productelor sau a contravalorii acestora – pârâtul posesor de rea-credinţă sau detentorul precar va fi obligat, la cererea reclamantului, şi la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar . – obligaţiile de restituire a reclamantului: la cererea pârâtului, proprietarul poate fi obligat să restituie posesorului cheltuielile necesare pe care acesta le-a făcut, cheltuielile utile, în limita sporului de valoare, dacă prin lege nu se prevede altfel, precum şi cheltuielile necesare pentru producerea şi culegerea fructelor sau a productelor – proprietarul nu este dator să acopere cheltuielile voluptoare; posesorul are dreptul de a-şi însuşi lucrările efectuate cu aceste cheltuieli numai dacă prin aceasta bunul nu se deteriorează.

– în situaţia în care cheltuielile necesare, utile sau voluptoare se concretizează într-o lucrare nouă, nu se poate cere restituirea acestora, în acest caz fiind incidente dispoziţiile corespunzătoare din materia accesiunii imobiliare artificiale – dreptul retenţie al pârâtului: pârâtul are un drept de retenţie asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea şi culegerea acestora, cu excepţia cazului în care proprietarul furnizează pârâtului o garanţie îndestulătoare – opozabilitatea hotărârii: hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare este opozabilă şi poate fi executată şi împotriva terţului dobânditor, în condiţiile Codului de procedură civilă.


Acţiunea în constatare

Este acea acţiune în justiţie prin care reclamantul solicită instanţei doar să constate existenţa unui drept subiectiv al său faţă de pârât ori, după caz, inexistenţa unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa.

Atât jurisprudenţa, cât şi doctrina corespunzătoare reglementării anterioare au adoptat soluţia imprescriptibilităţii acţiunii în constatare, ară-tându-se că această soluţie decurge din imprescriptibilitatea aşa-numitului drept la acţiune în sens procesual, cât şi din împrejurarea că dreptul subiectiv există sau nu există ca atare, iar, întrucât partea nu are la îndemână calea unei acţiuni în realizare, trebuie să i se recunoască posibilitatea de a obţine constatarea existenţei sau inexistenţei dreptului subiectiv civil oricând are interes.

Noul cod civil prevede în mod expres, în art. 2502 alin. (2) pct. 2, imprescriptibilitatea acţiunii în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. mai multe detalii

Acţiune în constatarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, întemeiată pe dispoziţiile art. 111 Cod procedură civilă

detalii aici


Acţiune negatorie

Acţiune reală prin care reclamantul contestă că pârâtul ar avea un drept de superficie, un drept de uzufruct, de uz sau de abitaţie ori de servitute asupra unui bun aflat în proprietatea sa. In principiu, o atare acţiune poate fi intentată numai de către titularul dreptului de proprietate al bunului cu privire la care se exercită dreptul real principal contestat. Dat fiind obiectul ei, respectiv apărarea dreptului de proprietate, sub aspectul prescriptibilităţii sau imprescriptibilităţii, a.n. se bucură de acelaşi regim juridic ca şi acţiunea în revendicare.

 


Acţiune mixtă

Acţiune civilă prin care se exercită, concomitent, un drept real şi un drept personal (de creanţă), care au luat naştere din aceeaşi operaţiune juridică. Poate fi utilizată în scopul obţinerii executării unui act juridic care a creat sau transferat un drept real asupra unui imobil, dând naştere, concomitent, şi unor obligaţii personale (este cazul acţiunii în predarea unui imobil, întemeiată pe vânzare, în sistemul actelor consensuale), precum şi pentru anularea sau rezoluţiunea unui contract prin care se transmite sau se constituie un drept real imobiliar (este cazul acţiunii în revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinii etc.). Codul civil califică, însă, drept acţiune reală cererea vânzătorului pentru rezoluţiunea vânzării.

Acţiune prin care se urmăreşte valorificarea în acelaşi timp, a unui drept real şi a unui drept de creanţă, dacă aceste drepturi sunt efectul aceleiaşi cauze sau se găsesc într-un raport de conexitate (ex.: acţiunea în anulare, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract prin care se transmite un drept real imobiliar; revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinii).


Acţiune mobiliară

Acţiune civilă care are ca obiect pretenţii privitoare la drepturi asupra unui bun mobil prin natura sa (spre exemplu, un bun corporal), prin determinarea legii (cum ar fi un drept de creanţă ori o obligaţie de a face sau de a nu face ceva) sau prin anticipaţie (de exemplu, o recoltă nedesprinsă de sol). Au un asemenea caracter, de pildă, acţiunea în revendicare mobiliară, acţiunea prin care cumpărătorul unui bun mobil solicită obligarea vânzătorului la predarea acelui bun etc. A.m. este de competenţa instanţei domiciliului pârâtului.

ACŢIUNE REALĂ MOBILIARĂ, acţiune prin care se urmăreşte apărarea unui drept real care are ca obiect un bun mobil (ex.: revendicarea bunurilor mobile pierdute de proprietar).


Acţiunea oblică

Acţiunea oblică este mijlocul juridic prin care creditorul exercită drepturile şi acţiunile debitorului, atunci când acesta refuză sau neglijează să le exercite în prejudiciul creditorului [art. 1560 alin. (1) Noul Cod Civil]. Ea este reglementată în cuprinsul art. 1560-1561 noul Cod Civil

Acţiunea oblică mai este cunoscută în doctrină şi sub numele de acţiune indirectă sau subrogatorie, pentru motivul că se exercită de către creditor în locul

debitorului său’. Spre exemplu, dacă debitorul a suferit un prejudiciu cauzat de o altă persoană printr-o faptă ilicită şi nu cere repararea lui, creditorul va putea să acţioneze pe cel responsabil, în locul victimei, pe cale oblică.

Sub aspectul naturii juridice, legiuitorul o califică în mod expres ca fiind o măsură de conservare a gajului general al creditorilor (art. 1558 noul Cod Civil). întrucât promovarea acţiunii oblice nu conduce la realizarea creanţei creditorului, acţiunea oblică nu poate fi considerată ca o măsură de executare.

Domeniul de aplicare

mai multe aici

 


Acţiune în anularea actului juridic

Varietate a acţiunii în nulitate servind ca mijloc procedural părţii interesate de a cere în justiţie desfiinţarea retroactivă a unui act juridic lovit de nulitate relativă.

Sunt cauze de nulitate relativă: viciile de consimţământ (eroarea, dolul, violenţa şi leziunea); lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic.

Nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei (încheierea actului de persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu: minorul sub 14 ani şi interzisul judecătoresc; încheierea actului fără încuviinţarea ocrotitorului legal, dacă actul este lezionar pentru minorul între 14-18 ani; încheierea actului fără încuviinţarea autorităţii tutelare).

Varietate a actiunii in nulitate servind ca mijloc procedural partii interesate de a cere in justitie desfiintarea retroactiva a unui act juridic lovit de nulitate relativa.

Poate intenta actiunea in anulare numai partea ocrotita prin dispozitia legala care a fost nesocotita cuprilejul incheierii actului respectiv.

Legea acorda aceasta indreptatire persoanei care a incheiat un act juridic avand consimtamantul viciat, fiind lipsita la acea data de capacitatea necesara pentru incheierea acelui act, precum si persoana care a contractat nesocotind prohibitia legala de a contracta instituita de legiuitor in scopul ocrotirii ei.

In vederea apararii intereselor statului, actiunea in anulare poate fi intentata si de catre procuror.

Actiunea in anulare este supusa prescriptiei extinctive; ea trebuie sa fie introdusa in limita termenului general al prescriptiei extinctive.

Aceasta actiune nu mai poate fi introdusa dupa ce partea indreptatita a confirmat (expres sau tacit) ca fiind valabil actul lovit de nulitate relativa.


Acţiune în nulitate

Acţiunea civilă prin care cel ce are interes în desfiinţarea unui act juridic neregulat întocmit cere instanţei de judecată să constate nulitatea acelui act. Promovarea a.n. devine necesară atunci când părţile nu vor sau nu pot, conform legii, să desfiinţeze pe cale amiabilă actul lovit de nulitate. Se recurge la această acţiune ori de câte ori în temeiul actului (nul sau anulabil) părţile – sau cel puţin una dintre ele – au executat prestaţii; în asemenea cazuri, restituirea prestaţiilor respective se poate obţine numai în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, deoarece, oricât de evident ar îi viciul actului respectiv, nu este îngăduit nimănui să-şi facă dreptate singur. Intentarea unei asemenea acţiuni se impune şi atunci când, prin natura sa, actul juridic lovit de nulitate – deşi nu generează obligaţii cu caracter patrimonial – statorniceşte pentru părţi o anumită condiţie juridică (în virtutea căreia se nasc drepturi şi obligaţii pentru o perioadă de timp) susceptibilă să-şi extindă efectele şi asupra unor terţe persoane (este vorba de căsătorie şi adopţie). A.n. prezintă unele particularităţi, după cum nulitatea care loveşte actul este absolută sau relativă.

Regimul juridic al nulităţii, clasificarea nulităţilor în absolute şi relative prezintă importanţă sub aspectul regimului juridic, diferit, pe care îl are fiecare dintre aceste două feluri de nulităţi.

Prin regim juridic al nulităţii înţelegem regulile cărora le este supusă nulitatea absolută sau, după caz, nulitatea relativă.

Aceste reguli se referă, în esenţă, la trei aspecte:

– cine poate invoca nulitatea;

– cât timp poate fi invocată nulitatea;

– dacă nulitatea poate să fie acoperită ori nu prin confirmare.

pentru mai multe detalii, vezi aici


Acţiune în grăniţuire

Granituirea reprezinta o operatiune de delimitare prin semne exterioare a doua proprietati vecine, ce apartin unor titlulari diferiti.

Daca intre acestia NU exista conflict, ea este o simpla operatiune materiala realizata prin acordul partilor.

In caz de conflict insa, prin actiunea in granituirte se urmareste determinarea, prin hotarare judecatoreasca, a limitelor dintre proprietati si stabilirea traseului real pe care trebuie sa il urmeze titularul.

Este esential sa se faca diferenta dintre granituire, ca operatie materiala de delimitare, cu actiunea in granituire, ce intervine datorita unui conflict intre titularii proprietatilor invecinate.

“In noul Cod civil, actiunea in granituire isi gaseste reglementarea in art. 560, care prevede urmatoarele: “proprietarii terenurilor invecinate sunt obligati sa contribuie la granituire prin reconstituirea hotarului si fixarea semnelor corespunzatoare, suportand, in mod egal, cheltuielile ocazionate de aceasta”.

Avand in vedere obiectul actiunii in granituire aceasta este cunoscuta si sub denumirea de “actiune in hotarnicie”.

Actiunea in granituire poate fi intentata in cazul inexistentei unei granite intre proprietatile funciare si, deopotriva, atunci cand exista semne de demaratie, dar acestea nu au fost stabilite prin acordul partilor ori prin hotarare judecatoreasca.

Actiunea in granituire poate fi formulata atat de catre proprietar cat si de catre titularul unui dezmembramant al dreptului de proprietate asupra fondului respectiv, precum si de simplul posesor. Prin urmare, aceasta actiune poate fi formulata impotriva proprietarului fondului vecin, a titularului unui alt drept real sau chiar a titularului unui drept de folosinta, ca drept personal (de creanta).

Prin actiunea in granituire se urmareste constituirea/reconstituirea hotarului real dintre cele doua fonduri, fara a se contesta dreptul de proprietate asupra fondului vecin si fata de care se va face delimitarea. Asadar, actiunea in revendicare nu implica dovedirea dreptului de proprietate asupra fondurilor cu privire la care se va stabili hotarul despartitor.

In acest sens s-a pronuntat si Inalta Curte de Casatie si Justitie, in Decizia nr. 433/2006, instanta statuand urmatoarele: “Intr-o actiune in granituire instanta nu are a se pronunta asupra existentei dreptului de proprietate in intregul sau, ci asupra formei terenului care alcatuieste dreptul de proprietate in partea aflata in litigiu, al carui contur este fixat prin linia hotarului despartitor, determinate prin semne vizibile. Operatiunea judiciara a granituirii presupune identificarea hotarului real, trasarea hotarului si asezarea semnelor de hotar”.

Daca insa, cu ocazia granituirii, reclamantul pretinde o parte determinata din terenul limitrof, atunci granituirea este dublata de o revendicare a portiunii respective din teren, astfel incat va trebui sa se faca dovada dreptului de proprietate cu privire la aceasta.

In principiu, granituirea reprezinta o operatiune de determinare prin semne exterioare a limitelor dintre doua proprietati vecine, cu scopul stabilirii traseului real pe care trebuie sa il urmeze hotarul. Rezulta ca granituirea, fiind menita sa apere dreptul de proprietate, se poate cere atat in cazul unei inexistentei unei delimitari intre proprietati, cat si in situatia in care astfel de semne exterioare exista, dar sunt contestate de parti. Totodata, este necesar ca o granituire dispusa prin hotararea judecatoreasca sa rezolve contestatiile si pretentiile partilor cu caracter revendicativ, dar si sa nu tina seama de transformarile produse in configuratia terenurilor din cauze care nu le sunt imputabile” – C.S.J., s.civ., dec. nr. 1330/05.05.1995, in BJ 1990 – 2003, Ed. All Beck, Bucuresti 2004, pag 217 – 218”.