În termeni pământești
Cred că aș putea spune, în termeni pământești, că veșnicia este dimensiunea temporală în care entropia nu mai funcționează; de asemenea, un fel de spațiu Minkowski văduvit de coordonatele spațiale. Așa că, apostolul Pavel avea și are maximă dreptate în Efeseni 6:12. Carnea și sângele se luptă cu ele însele (pe principii entropice).
Nu e treaba noastră. Lupta se va sfârși într-o remiză anihilatorie de ambele părți. Dar până atunci..trupul rămâne o capsulă în care este blocată lumina, adică fiecare dintre noi. O capsulă, din fericire pentru unii și din păcate pentru alții, autoimună. Lumina din trup, acea energie din materie.
Metanoia cauzei prin propriul ei efect sau efectul care induce metanoia propriei cauze sau retrocauzalitatea, aceste trei sinonime care-l desemnează pe Apostol (Pavel), trei sinonime care, prin Har (dacă ni se dă; spun dacă gândindu-mă la fără Mine nu puteți nimic) ne-au și încălțat cu cizmele Evangheliei păcii, ne-au încins la brâu cu adevărul, ne-au pus pe piept platoșa neprihănirii, pe cap coiful mântuirii, în mână sabia Duhului și în sfârșit în cealaltă mână scutul credinței (Efeseni 6:14 -> 17). Așa da ostaș în lupta paralelă, paralelă luptei de mai sus dintre adunăturile moleculare, proteice.
Postambul: Omul nu știe de unde vine. E clar că rațiunea nu se poate raționa pe ea însăși. Atunci cum am putea cuprinde metafizica? Nu este o netrebnicie să ne pronunțăm cu bătăi în piept asupra realităților dincolo de simțuri? Metafizica e locul unde au fost fabricați sfinții înaintea acestui veac.
Notă de golan
Cuvântul poate fi reprezentat ca un punct într-un spațiu cu n-dimensiuni conceptuale.
Produsul dintre mai multe valori sau confluența valorilor dă o funcție care ghidează lumea. Dau exemplul cu cei trei i : integritate, independență, imparțialitate.
Confluența lor, adică produsul dintre ele, înmulțirea lor ne oferă un rezultat cunoscut sub numele, titulatura, funcția de magistrat. Structural vorbind, când cei trei i sunt valori și când sunt cuvinte? Când vorbim de fond și de formă. Sunt acestea două etaje individuale, separate ale structurii? Nu. Fondul este esența formei sau esențele formei. Ajungem astfel la început, închidem cercul și spunem că esențele sunt de fapt dimensiunile conceptuale ale punctului de tip cuvânt.
Ca să fiu și mai concis și clar, asimilez toată șandramaua ideatică unui sistem de ecuații cu trei necunoscute. Înseamnă că aflăm ce cantitate (de oameni, să zicem) aderă la o anumită valoare. În modul ăsta simplist ne definim, ne alegem sau ne definește cuvântul folosit, ales, ca de exemplu: președinte, senator, deputat, prim-ministru, ministru, magistrat, mamă, tată, profesor, învățător, etc.
Mă rog..,
Totuși, mă gândesc la câteva proiecții ale câtorva cuvinte remarcabile, cum ar fi: moralitate, libertate, convingere, credință, om, etc. Coordonatele (prin proiecție) ↓
- moralitate: cetățean(valoare socială), om(sacralitate), integritate(fizică și psihică)
- libertate: curaj, responsabilitate, limită
- convingere: argument, dovadă, veridicitate
- credință: putere, dragoste, chibzuință
- om: eu, tu, el/ea
Mă rog..,
Parlamentarul X, adică un alt discurs la tribună? Nu. El e tot pe insula pustie și nu are telefon, nici internet. O fi domnul Stăun? Nu cred. Dar oricum.., fie cine o fi.., un lucru e cert: soluția pentru responsabilizarea omului nu este sancțiunea. Clar că nu. Soluția este o petrecere, un fel de petrecere, de dineu la care să invităm omul și omul pentru a le face cunoștință. Stai cu tine însuți la un păhărel și discuți, discuți până te cunoști, devii amic, partener, prieten, șef, subaltern…nici nu are importanță ce; importantă e relația cu apogeul divin – om. Întoarcerea. La Perfecțiune reală sau ideală. Religare. După petrecere, și de te înhață o mahmureală, măcar știi să pui pe foc toate codurile cu sancțiuni. Nu-ți mai trebuie.
Când ești mare ai o jenă, jena de a fi fost mic.
Doamne ferește! De eram fără păcate nu ne-am fi uns gâtlejurile cu mierea mântuirii. N-am fi cunoscut-o. Ne-am cunoaște doar limba insipidă. Dar, odată ce ne centrăm pe noi înșine, de fapt centrăm un fel de sistem planetar; orbita vieții care gravitează în jurul omului care își trasează orbita de mișcare în jurul credinței care se rotește în jurul cunoașterii a cărei pivot central este adevărul. În mod vădit viața este satelitul adevărului. Catehetic vorbind, Isus Hristos este Calea satelitului, însuși Adevărul central și satelitul în sine reprezentat de Viață.
Unde apar simțurile, cele cinci simțuri? Nicăieri. Ele sunt doar ipoteza naturii simple, cea fără de noi, fără legea morală din noi, doar cea cu simțurile noastre. Natura nu are moralitate. Morala nu este agregat în fundația ei. Altfel nu-mi explic de ce apele, noroaiele, zăpada și focul înghit viermele și omul deopotrivă.
Închei cu un deci. Deci, evident că natura nu știe de morala-agregat uman din moment ce habar n-are că Dumnezeu își pune încrederea deplină în om, mult mai mult decât omul în El. Despre gâze, insecte și alte orătanii nici nu are rost să mai vorbim.
(Stihii de adormit copii) – 1
Un stat secularizat este un stat autonom față de preceptele Sfintei Scripturi și, de ce nu, ale sfintei tradiții. Ponderea rupturii statului în raport cu cerințele dumnezeiești se observă mai mare în ceea ce privește dispozițiile de a face din Scriptură. Atunci, mă întreb, nu ar trebui (statul) să se detașeze și de prescripțiile de a nu face?…din aceeași Sfântă Scriptură. Adică…dacă Scriptura zice că ceva e bun, Statul spune că nu-i bun; dacă Scriptura zice că altceva nu-i bun, Statul zice că-i bun. Asta nu e secularizare, asta-i contră. Nu ne știm nici seculariza…sau…secularizarea, de fapt, nu se poate. Dacă nu vrei să fi nici Da, nici Nu, atunci nu rămâne decât Poate; orice Poate naște doar nesiguranță. Totuși, stihiile constituționale prevăd între substantivele decență, libertate, dreptate, igienă, sănătate, respect..prevăd verbe precum trebuie, are (obligația), asigură, propășește (spiritual, material), jur…etc. Nu se poate așa. E inepție, tot nisipul din Sahara s-a mutat în ochii noștri.
Picături de ochi dom’le, cât de multă picătură.., asta-i soluția. (“aștept” nobel pentru soluție)… pentru ochi sau pentru deranj?! Dar e simplu: statul acceptă și protejează nedreptatea cu scopul acumulării de capitaluri pecuniare. Așa că, ce suntem noi (cetățenii, oamenii în general)? Scule pentru capital. Ce este o sculă? Poi.., pe lângă a fi acel ceva pe care-l murdărești și tocești și de care te dispensezi fără remușcări, e un bun. Unde aparține bunul? În circuitul civil. Deci, în accepțiunea statului secular, omul, este un obiect vandabil. Juridic vorbind, lipsa interesului detașat se comportă ca un veritabil solvent în contact cu interesul personal.
Iar noi suntem cei mai buni “ostași” luptând pentru starea de sclavie. Sclavului autentic, cel din vechime, îi era era anulată orice speranță de libertate. Sclavului modern i se inoculează, chiar și forțat, aparența libertății. Un asemenea om, muncește mult, dar pentru alții (de obicei mai proști ca el), pentru o convenție pe care nu o controlează; muncește mult pentru capricii, dar nu ale lui. Omul diferit, de asemenea muncește mult, dar raportul de muncă este cu sinele. Acest din urmă om, acest antonim, contemplă libertatea, dreptatea, igiena publică și liniștea; bunul-simț și buna credință între el și lume.
După prelegerea de mai sus, parlamentarul X a fost victima unei tamponări în trafic. Din supărare pe țară..s-a dat cu capul de parbriz. Ca să vezi, victimă nedreaptă și cu pretenții. Discriminează așa zisul băutor montat…, de cineva, de unde să știe, că doar din parlament a plecat…; Pentru că în spitale nu era loc pentru capul lui, a plecat la tratament, călătorie plătită de stat și din compasiune, pe o insulă pustie. Și când te gândești că bulevardul respectiv, pe care a avut loc accidentul, era gol-goluț la ora 5 dimineața.
Minune negativă, ce să zic?!
Omul antonimic ridică zilnic excepții de neconstituționalitate cu privire la omul convențional (uneori chiar tras la loz-în-plic). Suveranitatea țării aparține poporului (zice constituția), dar poporul se află într-un proces galopant de transformare în convenție financiară. Convenția financiară nu ne aparține. Noi suntem doar un ecosistem leșinat în plasa pescarilor. Cine merge, de obicei, cu curentul? Peștii morți. Așa cum rezultă din vechea și mult uzata egalitate dintre un anume a cu un anume b și respectivul c, suveranitatea noastră s-a alienat, a devenit foarte amovibilă. Stihia constituțională nu mai este inalienabilă, insesizabilă, imprescriptibilă. Gata. N-a durut, nu? Sau?
Un grup de emigranți au tras barca la mal pe insula pustie. Parlamentarul X își contemplă sinele pe plajă. Un om din acea barcă îi cere bani lui X ca să-l ducă în civilizație. Ăsta zice că n-are. Ba mai mult, le cere el bani ca să le clarifice care-i treaba cu civilizația. Îți dau mă! ..zice un emigrant. Zi-mi mă unde să mă duc, încotro să mă îndrept. Măi posibile azilant (zice parlamentarul).., nordul și sudul, estul și vestul sunt compromise; convenția dintre cei câțiva, lipsa sentimentului de vinovăție, respectiv dezumanizarea, au interferat cu liniile de câmp magnetic și le-au zburătăcit. Aruncă-ți busola că nu-ți mai trebuie. Șezi, nu-mi trebuie banii tăi. N-am nevoie de convenții fantasmagorice. Măi.., unde-i concurență acolo-i civilizație. Ăla care-l ia de mână pe cel de lângă, ba chiar îl pune înainte, ăla nu-i civilizat pentru că nu concură. Ăla care pleacă urechea la regretul exprimat (ca armă covârșitoare împotriva individualismului) de alt om și își dă seama că are totuși ceva bun în el, că-i pasă celui vinovat, că acel ceva bun există, dar nu funcționează bine, noh..ăla nu-i civilizat. Altul care și-a unificat deplin inconștientul cu subconștientul și cu conștientul devenind precum sfinții..noh, ăla nu-i civilizat. Cel care a spus un Nu hotărât tenebrelor sinelui în urma contemplației..noh, ăla nu-i civilizat. Așa că, opusul la toate astea e civilizația spre care ai pornit cu barca.
Emigrantul, fără școală, dar împins de dorința să-și salveze familia și vecinii, zice: apoi.., ca să mă primească ăștia în civilizație trebuie să mă duc pe malul meu de unde am plecat, să-i împușc pe toți din barcă și s-o iau la val singur. Cred că așa mă primește sigur (le-am arătat atitudine!), plus că-mi dă și ceva convenții de plastic…sau de hârtie, dar totuși cred că de plastic că-s nespălat.
Îhî, zice X.
Apoi…, continuă fugaru’, apoi tot așa-i și la mine în țară…; bă X, tu mă zăpăcești, io nu mai înțeleg…de ce ne mai atacă, mă?! Că pace, pace…, apoi pace o fost, numa’ că s-o certat ei pe ceva lichide din deșert, cu toate că era să mor, într-o călătorie, de sete. N-o ieșit convenția, n-o bătut tratatu’ de la ora 12 cu ăla de la ora 16…
Ni s-au făcut grădinile alb-negru de atâta civilizație.
Băi, zise omul din barcă, eu, de exemplu, îs azilant; tu cine ești? Eu sunt cu apetit filosofic, dar n-am ajuns niciodată master-chef în bucătăria ideilor. Mici intervenții cu mici dejunuri am avut…și cu toate astea servesc foamea aici pe insula de exil, pustie. Nu a burții, burta-i, Doamne, plină destul. Mai sunt ceva: sunt acel rob netrebnic care și-a făcut doar datoria. Chiar de-aș fi fost primul sau ultimul. Un singur om să rămână în țară și el devine întreg poporul. El ține suveranitatea. După ce dispare.., rămâne tradiția ca unic titular al suveranității poporului. O majoritate nu cântărește mai mult decât un singur om. Un singur ultim om. Asta înseamnă, în definitiv, și justiție. Pe un talger stă majoritatea, iar pe celălalt o singură persoană. Balanța rămâne perfect echilibrată. Societatea (sănătoasă) nu se divide în cantități, ci în calități. Așa trebuie judecat orice sufragiu. Așa trebuie înțeleasă democrația: implicit libertatea și dorința ultimului om minoritar, binele până la ultimul om, respectul față de conștiința fiecărui om până la ultimul. Gândire, opinie, credință, toate satisfăcute implicit ultimului om minoritar. Este, deci, evident că nu putem discerne pe baze cantitative, ci calitative. Cvorumul calităților, nu cvorumul cantităților. N-am vorbit aici de vreo stihie constituțională anihilată, ci de una pentru viitor.
Și totuși foamea asta…; omule din barcă, tu ai religie? Am. Și ce zice religia ta? Zice că-i bine. Și nu vrei tu să vii la Hristos? Aș vrea…, darrr Ăsta-i civilizat? Mă.., nu prea. Hmm, zice omul din barcă, mai văd.
Ce să mai vezi măi omule, că n-ai unde privi. Uite aici în nisip ce scriu cu bățul: Luca 22:25, 22:26, 22:31, 22:32, 22:46.
…m-ai convins, mă duc la altă farmacie. Nu mai emigrez. N-am de ce. Cred că dormeam când hotărâsem, poate să fi fost chiar vreo comă. Mă duc pe malul meu și sădesc o cruce în pământul mormintelor părinților noștri. Viitorul se naște din trecut, dar într-o bună măsură și trecutul renaște din viitor.